Aventurierul

El e, cel de-al doilea de la fereastra, acela in haine botite; cine-ar fi zis ca-i broker? Ca sa vezi! Bine, dar brokerii nu calatoresc cu personalul; merg cu Intercity si tot li se pare ca-i prea incet! Si doar la clasa I, asta in ciuda faptului ca stau mai tot timpul in barul trenului comandand bauturi de calitate si vorbind mereu la telefon in diverse limbi. Uneori vezi asa pe cate un calator din asta ca i se nazare si striga: Hallo, boy! niste bere aici, o halba cu bere, si cate o halba pentru toata lu­mea din vagon! Platesc eu, la naiba! Ce sa mai vorbim, alt nivel de trai!
Cel de-al doilea de la fereastra motaie cu gura intre­deschisa, obosit, nadusit, iar capul i se balabane ca la un mort. Langa el, un baietandru, doarme linistit.
Femeia rotofeie de la fereastra se trage intr-un colt. Te pomenesti ca acum adoarme si se rosto­goleste peste mine ca un sac. Oare n-ar fi mai bine sa ma mut mai incolo? Ah, Doamne, de s-ar ispravi odata drumul asta!
Cel de-al doilea de la fereastra se clatina, cade in fata, tresare si se trezeste.
– Ce zapuseala! incearca sa lege vorba un batranel. Unde mergeti?
– La Sibiu! ii scapa omului.
– La Sibiu… repeta batranelul, binevoitor si atoatestiutor. Si de departe veniti? De departe?
Cel de-al doilea de la fereastra nu raspunde; isi sterge nadusala de pe frunte cu palma. Batranelul, jignit, pufneste si se intoarce spre fereastra. Al doilea nu indraz­neste sa se uite pe geam. Isi pironeste ochii in podeaua plina de scuipaturi si asteapta sa mai fie intrebat o data. Pe urma o sa ii spuna: “De departe, tocmai din Italia, domnule”, “Ei, fugi de acolo! Tocmai din Italia?”, “Si vii de la munca de la atata departare?”, “Nu, ma intorc acasa impreuna cu fiul meu. El este fiul meu. Am fost acolo impreuna. Compania pentru care lucrez mi-a oferit doua bilete de avion la compania Tarom cu destinatia Milano si o vacanta platita pentru doua persoane. Seful mi-a indesat hartiile in buzunar si mi-a zis “George, esti cel mai bun dintre subalternii mei. Ai adus cel mai mare procent din profit! Du-te si relaxeaza-te!”. L-am luat si pe baiat; tocmai implinise 18 ani si am zis c-ar fi bine sa scoata capul in lume la propriu”, “Daca va intoarceti cu acest tren inseamna ca v-ati petrecut concediul cu folos. Nepotul meu, proaspat intors de la mare cu cine si-a facut mila sa-l ia, dupa ce a scapat din mainile lu’ tata-sau se umfla in pene in fata mea zicand ca, daca s-ar fi intors si cu 1% din cati bani ii daduse tata-sau, ar fi fost acolo degeaba.”
George ridica capul, fixa cu privirea o geanta voluminoasa si zambi; “Cu folos, si inca cum.”

*****

Se petrece undeva in Cuba, printre gardurile vii de bougainvillea; cineva e fugarit, latra impuscaturile de pistoale, iar pe jos ramane intins un om necunoscut, cu ceafa insangerata. E o rana facuta de un cutit lat, din acelea folosite la taiatul trestiei-de-zahar. Mai departe, cam la vreo zece metri, zace altul, cu mainile si picioarele larg desfacute ca o paiata; acesta e mort.
Injurand, trei barbati se apleaca peste cel injunghiat; dar acesta se ridica singur si mormaie:
– Ce, ce vreti voi? Lasati-ma in pace!
Isi pipaie ceafa, gura i se stramba, priveste uimit la palma manjita de sange si la cei trei barbati. Mama, ce baut e!
– Ce s-o fi amestecat magarul asta, spuse suparat unul dintre cei trei si se scarpina in cap. Baieti, duceti-l acasa!
L-au infascat de maini si de picioare, pantofii i-au alu­necat; habar n-au ca spatele i se taraie pe drum, lasand in praf o urma ca de sac cu porumb. Pufnesc si-l taraie.
Il trantesc dupa usa. O batrana ii lumineaza fata si pomeneste de toti sfintii, iar stapanul casei, o persoana de vaza dac-am socoti dupa botul lui vanat de furie si dupa sprancenele incruntate, se apleaca deasupra ranitului, intrebandu-i ce cauta la el cu porcul asta?
Cel ce se scarpinase in cap ii facea semne disperate domnului cu sprancenele zbarlite.
– Ca sa nu fuga, sefu’. Cand a plecat oaspetele dumneavoastra de-aici am auzit afara impuscaturi; am alergat sa vedem ce se-ntampla si acest ins zacea acolo cu pistolul in mana. La cativa pasi mai departe l-am gasit pe nefericitul domn. E mort, Dumnezeu sa-l ierte.
Ceilalti doi ascultau cu gura cascata, ca si cum ar fi vrut sa protesteze; stapanul casei ridica ochii intrebator:
– Stiti sigur ca e mort?
Taranul cel lung facu semnul crucii.
– Ca un vitel, sefu’. A primit cel putin trei gloante in ceafa. Avea in mana un cutit… cred ca s-a aparat cu cutitul cand a fost atacat de banditul asta. Ucigasul a vrut sa fuga, dar noi l-am impiedicat. Sunteti martori, baieti, asa-i? Haide, mugiti, taurilor!
Abia atunci cei doi au inteles despre ce era vorba si au inceput sa se strambe si sa se jure: pe Dumnezeul care e sus, sefu’, asta-i adevarul, asa a fost si nu altfel; dupa ce l-a impuscat pe domnu’ a vrut s-o stearga. Si pistolul il avea in mana,
– Ar trebui sa chemam politia ca sa-l ridice, isi dadu cu parerea lunganul, adulmecand cu ochii aprobarea.
Stapanul casei isi mangaie barbia vanata, reflectand incruntat.
– Salvadore, asta nu. Daca politia l-ar cauta ar mai merge. Dar asa, de pomana, n-am s-o fac. Nu s-ar cuveni. Inchideti-l undeva intr-o camara si dati-i sa bea!
Lunganul ridica mainile:
– Sefu’, asta nici nu mai stie de el!
– Dati-i sa bea, repeta nerabdator stapanul casei, si deocam­data nu mai trancaniti despre el nimic, s-a inteles?
– S-a-nteles sefu’, si va uram noapte buna. . .
Turnati-i rom printre dinti, baieti, pana cand n-o mai sti nici al cui este; ce facea vagabondul in preajma casei sefului, isi baga nasul in treburile lui particulare? Nu pare sa fie metis, cine stie ce european sau ce american blestemat o fi, dupa felul cum a facut-o.
Glu, glu, mai incape inca, dati-i sa bea pana i-om smulge si ultimul rest de memorie.
Din asta i s-a tras delirul mai rau decat cel provocat de febra; baba care-i luminase fata aducea apa intr-o cana nesmaltuita si-i punea comprese pe frunte si pe obraji. Omul era lesinat. Batrana, pe jumatate indianca, are obrazul uscat, prelung, ca de cal, si niste ochi tristi care clipesc plini de mila si omenie. „Sarmanul”, ofteaza infasurandu-i capul greu in carpele reci.
De treizeci si sase de ore tine aceasta stare de incon­stienta sau de somn; omul zace cu teasta acoperita cu carpe ude si nu mai stie nimic de el. Din cand in cand vine lunganul si-l impinge cu piciorul: hei, ridica-te, morta­ciune!
– Sefu’, ar trebui sa-l ducem si sa-l punem undeva la noapte, sa-l care dracii de acolo, Doamne iarta-ma.
Seful da din cap. Il ia politia si asteapta pana va putea vorbi. Nu, nu, cand se trezeste, vorbesc eu cu el si vad ce-i de facut. Voi vedea atunci ce-i de facut.
In sfarsit, ranitul isi misca o mana, ducand-o la frunte; carpele mai sunt acolo; cand le ideparta, ramase ceva strain si ciudat care nu se putea sterge. Omul se aseza si-si freca tare fruntea. Chemati-l pe sefu’, sefu’ vrea sa stea de vorba cu el.
Domnul cu sprancenele groase (dupa toate aparen­tele, un om de vaza) il masura cercetator pe zdrentaros; nu, cred ca nu-i spaniol, fiindca spaniolul ar avea mai multa grija de incaltamintea lui; chiar daca n-ar avea decat o maneca la camasa, pantofii i-ar straluci ca o portocala,
– Cum merge? intreba stapanul casei.
– Multumesc, domnule
– Yankeu?
– Yes, sir... No, sir.
– Cum te cheama? Omul isi freca fruntea.
– Nu stiu, domnule. Cubanezul iritat rasufla zgomotos.
– Si aici cum ai ajuns?
– Nu stiu, senor. Eram beat, nu?
– Ti-au gasit un pistol, ii arunca o vorba domnul. Omul scutura din cap.
– Nu stiu, nu stiu nimic. Nu pot sa-mi amintesc de nimic. Chipul i se crispa de neliniste si efort; se ridica si facu cativa pasi. Nu, nu sunt beat; am numai… ca un cerc de fier in jurul capului.
Cauta ceva prin buzunare, cubanezul ii oferi o tigara. Dadu din cap, gracias, ca si cum gestul era de la sine in­teles. Nu, omul asta nu-i un sobolan de port oarecare; orice s-ar spune, in el se vede un domn. De pilda, mainile lui; e rusinos cat sunt de murdare, dar dupa felul cum tine tigara se vede ca e un domn. Cubanezul isi zbarli sprancenele; cu un vagabond ar merge mai usor, chiar daca s-ar ajunge la marturii; care judecator ar da crezare unui cersetor?
Omul fuma lacom si se gandea.
– Nu pot sa-mi amintesc de nimic, zise el strambandu-se. E un sentiment foarte ciudat, sa ai capul limpede si totusi sa nu-ti aduci aminte de nimic. E ca o odaie varuita in care trebuie sa se mute cineva.
– Poate stii cel putin cu ce te ocupi? il ajuta cubanezul. Omul se uita la mainile si la hainele sale.
– Nu stiu, senor; dar dupa felul cum arat – schita in aer cu fumul tigarii un fel de zero. Nu stiu nimic, spuse el moale. Nimic, nu-mi vine nimic in minte. Poate mai tarziu am sa-mi amintesc.
Cubanezul il privea atent, cu indoiala. Avea trasaturile sterse si oarecum umflate de o expresie de amuzament si de ceva ca un fel de usurare. Il scruta cu bagare de seama. Dar chiar dupa ce s-a convins de o suta de ori ca si-a pierdut intr-adevar memoria, a ramas in el teama ca odata si odata s-ar putea trezi din vis si vorbi. De aceea s-a si gandit c-ar fi mai bine sa-l anga­jeze, mai ales ca din zi in zi omul se arata a fi respectuos si binevoitor. ,,Lasa, poate sa-mi prinda bine cu lim­bile straine pe care le stie. Avem interese comerciale, slava Domnului, de la Caracas la Tampico; ar fi bun sa trateze cu englezii, francezii cei din tarile de jos si cu grosolanii din State, care, dracu sa-i ia, toata viata nu invata spaniola; iar cei din Hamburg, ce mai, parca as­teapta sa corespondam in limba lor.” Cubanezul reflecta mult la aceste lucruri mestecand un trabuc negru, gros cat o banana; avea propriile lui tigari de foi si asista per­sonal atunci cand mulatrele le rasuceau cu palmele pe coapsele lor tinere si rotunde; isi alegea tigarile dupa fete, mai bine zis, dupa lungimea coapselor; cu cat pi­cioarele erau mai lungi, cu atat erau fetele mai frumos dezvoltate si tigarile mai bine rasucite. Dupa ce vazu ca omul pe care il luase in casa stie nu numai sa vorbeasca si sa scrie in limbile alea, dar chiar sa si injure (in casa veneau deseori fel de fel de agenti indoielnici, iar cubane­zul era satul sa le spuna ce erau, cand nu-l intelegeau), se entuziasma si ii propuse sa-l angajeze. Din partea lui angajarea era un contract intre doi pungasi, dar raportul era sincer si aproape omenesc. De altfel, ca sa nu existe vreun echivoc, cubanezul era de neam, asezat din mosi-stramosi in Camaguey, drept care i se zicea camagueyno; fusese candva crescator de tauri in savane, dar cand si-a dat seama ca-n vremurile alea grele pentru castiguri nu era suficient sa fii stapan pe turme si sa domnesti peste o casa si peste argati, a ridicat din umeri si s-a apucat de negot, oarecum in stilul vechilor si celebrilor pirati care pradau prin insule. Pe scurt, este hombre, cum il numi cubanezul pe eroul nostru, era bun sa trateze cu inamicii in limba lor ca sa se pastreze o anumita aparen­ta. Omul trebuie sa-si aleaga subalter­nii, asa cum se aleg taurii de prasila, cu atentie si cu pu­tin spirit profetic; taurul asta de fapt cam schioapata, dar, punem prinsoare, senor, ca are samanta buna? Este hombre e cam ciudat si absent, dar se pare ca stie ceva. Si, suspinand, batranul pirat se duse sa se sfatuiasca cu nevasta-sa.
Intre noi fie zis, cubanezul nu facea negot numai cu zahar, piment, melasa si cu alte mirodenii, ci orice marfa se nimerea. Veneau uneori la el oameni, ce-i drept, destul de indoiel­nici: unul sa infiinteze o societate pentru transportul ienibaharului, angosturii, nucsoarei si piperului; altul ca la Haiti e un zacamant de asfalt; al treilea sa exporte lemn, tare ca o cuirasa, care nu putrezeste niciodata sau corkwood, lemn mai usor decat pluta stejarilor; sau sa sadeasca plantatii de vanilie, cacao si trestie de zahar in cutare si cutare loc, unde mai sunt brate de munca ief­tine; sau sa produca pe scara mare scrobeala din manihota, marmelada din mombin, extras din coaja de quasia. Unii dintre ei umblau prin insule cate trei luni inche­iate si ca urmare vedeau pe ici pe colo cam ce s-ar putea negocia si ce s-ar putea pune la cale. Cei mai experimen­tati duceau tratative pentru transportul fortei de munca, pentru speculatii de pamanturi, pentru societati pe actiuni subventionate confidential de guverne. Batranul carnagueyno asculta cu ochii intredeschisi, mestecandu-si tigara neagra de foi; avea o boala tropicala la ficat care-l facea banuitor si irascibil. Treptat, treptat isi intinsese afacerile in toate insulele pe care le semanase Dumnezeu pe-acolo; avea plantatii de trestie de zahar, de cacao, avea uscatoriile sale proprii, mori, distilerii, km patrati de jungla obtinuti de asociatii lui care fugisera sau mu­risera din cauza bauturii sau a febrei. El insusi, chinuit de boala de ficat si de un reumatism articular, nu iesea mai niciodata din casa; in schimb pe mosiile lui, impras­tiate pe unde stau toti dracii si diavolii acestei lumi fier­binti, asudau si trudeau, se imbatau si se prostituau multi pirati marunti, multi pungasi, multi mulatri si multi me­tisi nerusinati. Aci, in aceasta casa alba si racoroasa, unde in havuz clipoceste apa verde pe faianta de Toledo, nu patrunde nimic din freamatul de afara;e drept ca uneori vine cate cineva cu ochi febrili, supt ca o pastaie, si striga ca a fost saracit, dar in asemenea cazuri sunt cei trei fosti vacari in savane, ca sa-i arate drumul afara. Ehei, erau alte vremuri, cand se ca­larea prin iarba inalta cat omul; era acolo pe o colina un copac batran, cu ramurile intinse, si din umbra lui ve­deai cateva mile in departare; acolo unde iarba se valurea erau turme de animale negre… Iar aici oamenii urla pentru cativa dolari prapaditi, ca si cum ar fi vorba de cine stie ce lucru mare. Niste oameni de nimic, intocmai ca aceia care au facut o fabrica de zahar in savana. Si in locul bivolilor negri au adus acolo zebu, boi cu cocoa­sa, inceti la miscari – fiindca erau mai ieftini.
Batranul ridica sprancenele stufoase, ca si cum s-ar fi mirat. Si oamenii astia isi inchipuie ca trebuie sa um­bli cu ei cu cine stie ce manusi. Astia sunt numai stra­ini, pai cum!

*****

Camagueyno cumpara actele unui om oarecare, mort in spital; este hombre trebuia sa aiba un nume, o identitate, si nu avea nimic impotriva ca de acum sa fie Mr. George Kettelring. Kettelring e un nume bun! poate sa fie yankeu, german sau orice alt­ceva si suna comercial si adevarat. Daca-i George Kettelring, George Kettelring sa fie; nimeni nu va intreba de unde vine, fiindca nu pare sa fie pe insule de azi, de ieri. Ii spune el secretario, ceea ce nu inseamna nimic precis; treaba lui era mai ales sa scrie si sa traduca scri­sori. Cand a scris prima scrisoare s-a oprit si si-a privit cu ochii ficsi scrisul; ii amintea prea mult de ceva personal, de ceva ce nu reusea sa desprinda din memorie; era poate eul lui pierdut, pastrat in trasaturile scri­sului sau. De atunci n-a mai scris decat la masina; era usor amuzat de volumul si complexitatea afacerilor comerciale ale cubanezului. „Usor amuzat”, aceasta e expresia po­trivita; fie ca se duceau tratative pentru procente sau melasa, pentru rentabilitatea campurilor de tutun, pen­tru contracte colective la Trinidad, pentru pamanturile de la Santo Domingo sau Martinica, pentru fabrica de zahar de la Barbuda sau pentru agen­tia din Port-au-Prince, parea ca pentru el nu sunt oameni reali, mosii reale, marfuri reale, bani reali, ci lucruri oa­recum comice prin faptul ca erau atat de indepartate si necunoscute. Din punct de vedere comer­cial si uman, fireste ca nu e placut ca cineva sa-ti priveas­ca interesele, investitiile si ipotecile de la o asemenea departare astrala, iar batranul camagueyno nu o data ri­dica iritat sprancenele cand este hombre, ciudat si amuzat, ranjea cu toti dintii auzind vreun nume nou. Omul se nelinisteste daca cineva lucreaza cu bunurile lui atat de neserios, ca si cum n-ar fi decat niste naluci sau mai stiu eu ce. Numai ca batranul pirat intelese curand ca lucrul are si partea lui buna. Mr. Kettelring,- orice-ar fi scris, nici nu clipea; sa zicem, de pilda, ca trebuia re­fuzat creditul pentru un plantator care se framanta dis­perat, acolo, la Maria Galante, daca sa concedieze oamenii sau sa-i puie cuiva cutitul in gat. Uneori si cubanezului ii venea greu, pufnea, ezita si parca astepta o obiectie oa­recare, dar masina de scris tacanea vesela, iar este hornbre ridica numai ochii amuzati, sa vada ce mai urmeaza. Camagueyno avusese candva un dactilograf batran, un spa­niol. Batranul acesta se certa totdeauna cumplit de cate ori trebuia sa scrie o astfel de scrisoare, incepea sa planga si fugea: se intorcea beat si o scria cu chipul unui condam­nat, blestemandu-se. Acum totul mergea lin, lin al dracului, nu se auzea decat tacanitul masinii de scris. Cred ca batranul cubanez se simtea aproape speriat ca treaba merge asa, ca pe roate; nici nu mai trebuia sa dicteze, era suficient sa ridice din ume­ri, aplecat peste scrisoarea nenorocitului caruia dauna­torii ii distrusesera livezile, ca Mr. Kettelring se si pu­nea pe scris, iar fermierul in cauza putea sa se spanzure. Se pare ca Mr. Kettelring nu avea constiinta. Mai de­graba constiinta lui se pierduse o data cu memoria.
Este hombre Kettelring isi pierduse cu totul memo­ria, in schimb insa in el se nascuse o alta, cu care se mandrea adsea. Isi amintea cuvant cu cuvant toate scrisorile, socotelile si contractele care ii treceau piin mana: astuia i-am scris cu o luna in urma cutare si cutare, astalalt a scris in a lui memorandum asa si asa. O adevarata arhiva vie. Camagueyno, mestecandu-si vesnicul trabuc, se uita ingandurat la neinte­lesul Mr. Kettelring. Uneori scotea din seiful lui din fundul casei fascicole de contracte vechi si corespondenta comerciala. „Citeste”, ii spunea el, si Mr. Kettelring citea si stia. Batranul cubanez nu punea mult pret pe unele descoperiri moderne, cum ar fi fost ordinea; in afara de asta, multe dintre afacerile lui erau de asemenea natura, incat prefera sa nu le consemneze in acte. Se gaseau unii pirati respectabili, demni de el, cu care era suficient sa fumezi o tigara si sa bati palma. Dar omul imbatraneste si nu stie cand ii vine ceasul; asa incat incepu sovaielnic sa-l initieze pe domnul Kettelring in afacerile sale si sa incredinteze ba una, ba alta memoriei lui. Putem fi si­guri ca nu erau numai afaceri comerciale. Vechiul tinut Camaguey, savanele cu turme, mosierii acelor vremuri, cubanezi de origine; alergarile de cai din Havana, lumea fina din inalta societate, doamnele in crinoline. Stiti ca societatea cubaneza era cea mai aleasa si cea mai inchisa din lume? Erau numai stapani si sclavi, nimic din pleava societatii. „Vechea Cuba, Mr. Kettelring”. Si batranul domn invingandu-si reumatismele, ii arata ce invatase de la tatal sau, un alt camagueyno ce tinea la traditie: cum se inclina un cavaler in fata unei doamne si doamna in fata cavaleru­lui aproape ingenunchea, tinandu-si fusta cu ambele maini. Si dansurile de atunci, chaconna sau danzonul; dansuri de pe cand nu exista nimic din rumbele si sonurile astea; le dansau poate numai negrii, dar cubanezul, domnule, nu se injosea astfel. Yankeii ne-au transformat in negri. Ochii lui camagueyno scanteiau. Nici mulatrele nu mai sunt cum au fost. Ce fese micute si rotunde aveau pe vremea aia! Astazi sunt contaminate de sangele american; oase prea mari, domnul meu, si guri largi, facute numai sa zbiere. Si chiar necheaza, atunci insa gangureau, da, gangureau, cand le apu­cai. Batranul facu un gest cu mana. In genere, acum se striga prea mult; obicei american. Inainte se tacea mai mult, era mai multa demnitate.
Mr. Kettelring asculta cu ochii intredeschisi, cu un zambet mic si absent. Era ca si cum in golul din launtrul lui navalea intr-un suvoi puternic epoca apusa a cavale­rilor.

*****

Pe de alta parte, Mr. Ket­telring nu era dispus sa taifasuiasca; aveai impresia ca fuge de oameni, ca si cum s-ar fi temut sa nu-l recunoasca cineva si, lovindu-l pe umar, sa nu-l intrebe: „Sunteti cum­va domnul cutare?” Daca bea, bea singur si mult; nimerind intr-un local uneori mormaia cate o fraza, pe care apoi incerca sa o descifre­ze ingandurat, ca pe o epava aruncata de apa pe mal; dar pentru ca era grozav de beat si din profunzimile subconstientului sau nu se putea elibera o astfel de amintire verbala, nu ajungea niciodata la vreo dezlegare si clati­na din cap, pe jumatate adormit, mormaind ceva ce nu intelegea nici el insusi. Si in acest timp bubuiau tambururile, rasunau talangile si chitarele, muzica nebuna si epuizanta. Mr. Ket­telring isi infige unghiile in palmele asudate si-si leagana capul, dar nu poate tine tactul dupa muzicantii negri; de unde, i-ar cadea capul si i s-ar rostogoli pe pamant. Si ce tot salta atata muzicantii astia! Stati voi, ca n-am baut atat incat sa nu mai vad; stati, inchid ochii, si cand ii voi deschide, sa stati linistiti, atat va spun, dar sa nu incetati sa cantati. Domnul Kettelring deschide ochii; mu­zicantii negri salta, aratandu-si albul ochilor; pe o bucatica de podea se invarteste o mulatra cafenie, in rochie inflorata; un cubanez masliniu i-a tre­cut peste coapse o basma rosie, si o strange, pantec la pantec, se freaca unul de altul intr-un ritm furios si crispat. Cubanezul cu gura, deschisa, mulatra cu ochii dati peste cap framanta podeaua, isi arata, dintii, de parca ar vrea sa se muste; apoi mai vine o pereche si in­ca una, se umple locul de perechi, se invartesc printre mese, se clatina si tipa razand, se izbesc, luciosi de naduseala si pomada;si deasupra acestui spectacol izbucneste trompeta urland triumful voluptatii sexuale.
Mr. Kettelring bate darabana pe masa si clatina capul. Dumnezeule, ce-mi amintese asta, ce-mi aminteste? Cu siguranta ca m-am mai imbatat o data intocmai ca acum, intocmai asa, da, dar cum s-a sfarsit? Incearca zadarnic sa prinda o imagine care ii scapa; mulatrei ii sclipesc dintii si ochii, are intre dinti o floare de iris si se leagana din solduri; stiu, as fi putut sa merg cu tine, dar inchipuie-ti, fata, ca nu-mi pot amin­ti… Un tanar se apleaca deasupra domnului Kettelring si ii spune ceva. Domnul Kettelring holbeaza ochii. Ce doriti? Tanarul cu gat subtire se stramba si ii sopteste ceva la ureche. Pot sa va conduc, domnule, la o fata frumoasa. O frumusete de culoare, spune el cu o voce ragusita, ples­caind din limba. Cu Mr. Kettelring deodata se intampla ceva; sare de la locul sau si-l loveste pe tanar in obraz, incat acesta zboara si se rostogoleste pe spate, printre dansatori. Mr. Kettelring incepe sa zbiere si se loveste cu pumnii peste frunte; acum, acum imi amin­tesc – dar nu si-a amintit; din asta a iesit o incaierare complicata, cu niste americani care i-au gonit pe toti din local, cu fete si cu muzicanti cu tot.

*****

Batranul isi incrunta adanc mahnit sprancenele stu­foase si arunca un scuipat cafeniu, in timp ce Mr. Kettel­ring, umflat si zbarlit, batea la masina.
– Olandezul asta din Haiti iar cere marirea creditului pentru construirea unei fabrici de zahar.
Mr. Kettelring ridica ochii injectati.
– Data trecuta scria ca montatorii termina presele; de data asta scrie insa ca pana acum n-a cumparat prese.
– Cineva ar trebui sa se duca sa vada constructia asta, mormai Mr. Kettelring si incepu din nou sa tacane la masina.
Batranul cubanez chicoti incet.
– Asta-i o idee, Kettelring! N-ai vrea sa te duci acolo?
Este hombre ridica din umeri; se vedea ca-i e totuna; iar cubanezul se invalui in fum si reflecta.
– Atunci, domnule, ai sa pleci in Haiti. Afacerile noastre, acolo, au si ele nevoie de controlul cuiva. Avem o agentie la Port-au-Prince, chestiile alea in Gonaives si Domingo – de altfel stii.
Batranul camagueyno se amuza copios. Tare as vrea sa stiu ce-o sa faca este hombre la Haiti: acolo nu-i Cuba. Cred ca mai degraba se-mbata cu rom, pana cand negre­sele nu-i scarmana pantalonii; acolo oamenii se indobi­tocesc intr-atat, incat nici nu mai fura. E drept ca acolo ar fi nevoie de un om priceput; acolo s-ar putea castiga bani. Cubanezul deveni grav. Haiti nu e Cuba; acolo nu rezista nimeni, nu, nimeni nu poate rezista traind acolo, nimeni in afara de negri. Totusi acolo s-ar putea cumpara si vinde. Iar omul asta n-are multa constiinta de prisos. Poate ca va rezista; omul indura multe cand ii lipseste constiinta.
– M-as duce, rosti absent Mr. Kettelring.
Camagueyno se insufleti si incepu sa explice ce fel de informatii ii trebuiesc de acolo.
– Bea, Kettelring, in sanatatea dumitale; si fii atent la femei, omule, sunt nebune dupa blonzi. Caut tere­nuri bune pentru trestie de zahar. Mizez pe zahar, Kettel­ring, mai mizez inca zece ani pe trestie de zahar. Da, o sa avem nevoie de depozite la Gonaives. In sanatatea dumitale! si fereste-te de vrajitori, animalele astea nici crestini nu sunt. Te trimit acolo ca pe propriul meu fiu, Kettel­ring, si te rog, fereste-te de obeahi, de vrajitorii aia; asta e lucrul cel mai important. Si apoi sa mituiesti auto­ritatile. Batranul cubanez sugea din trabuc un fel de intelepciune obscura.
– Si baga de seama ce e cu agentia de la Port au Prince. Sa nu uiti sa iei cu tine alifia contra paduchilor, Kettelring, si sa-mi scrii, ce si cum; si cum te descurci cu femeile.

*****

Fabrica de zahar de la Haiti era in apropierea unui sat de negri numit Les deux Maries; ii mai ramasesera cateva ziduri darapanate, nici o masina si trei sute de acri de teren galben si crapat, plin cu ierburi de jungla. Olandezul disparuse intelepteste, inainte, iar Mr. Kettelring se muta in coliba lui si se apuca sa vaneze. In genere era multumit; avea in spate jungla, ii cantau pasarile exotice iar seara, seara roiau din tufisuri insecte fosforescente si liliecii zburau in linii frante iar din sat se auzea cum bat tobele si danseaza negrii, sarbatorind sosirea noului investitor. Mr. Kettelring se aseza sa rasufle; aici, zau, nu trebuie sa ai un nume, cat priveste memoria, ce sa faci cu ea? Ce sa faci cu ea? Omul motaie de caldura sau de somn si nu-i vine sa hoinareasca pe cararile aducerii aminte. Esti aici, si asta-i destul; e un fel de prezenta permanenta ca un bazait.
Ar trebui sa-i scrie lui camagueyno cum stau lucrurile, dar ii era lene. In jurul colibei cresteau luxuriant volbura si irisii, cassava si bananii. O vreme il amuza sa priveasca cum se alearga soparlele pe zidurile daramate ale fabricii, dar soparla la un moment dat nu se mai misca si sta pe loc, sta ca batuta-n cuie; dac-ai avea o piatra la-ndemana – ar tasni scanteind ca un fulger! Stai tu, ti-arat eu tie.
Mr. Kettelring facu semn cu mana unui negru care se apropia. Era primarul, furnizorul bratelor de munca, paznicul terenului si in general autori­tatea. Domnule, sa aduci aici treizeci de oameni, intelegi? Asa, si acum, vreo doua duzini de negri roiesc prin fabrica si se prefac a construi; rostul soparlelor s-a stricat si Mr. Kettelring clipeste in aerul incins care vibreaza. Cel putin se petrece ceva; cel putin i se pare ca face ceva; cel putin nu trebuie sa mai priveasca zidul monstruos, pe care soparlele impietresc, de parca n-ar mai putea sa se miste de loc. Se-ntampla ceva, si asa se scurge o zi, o saptamana, o luna; iar noaptea, hei, noaptea e vinul de palmieri si somnul, noaptea sunt stelele, noaptea trece mai usor.
Acum pun acoperisul; ar fi timpul sa se gandeasca pentru ce se construieste de fapt cladirea asta afurisita, incet, incet s-a adunat tot satul la aceasta constructie: babe, vitei, copii despuiati, gaini, totul; cel putin se-ntam­pla ceva. Dar fabrica de zahar n-o sa fie, nu sunt masini. „Grabiti-va, trandavilor, repede, nu vedeti ca-n coltul ala a ramas impietrita pe zid o soparla, ca si cum n-ar sti ce vrea?”
Din cand in cand venea la el calare pe un magar un plantator tanar. Il chema Pierre, fecior de tarani din Normandia; venise aici sa faca bani ca sa se poata insura la el acasa. Era slabit si greoi, epuizat de umflaturi si de friguri, i se citea moartea in ochi.
– Voi, englezii, se plangea el (deoarece-l considera pe Mr. Kettelring drept englez), voi stiti sa dati ordine, dar omul obisnuit sa economiseasca nu poate invata asta nici­odata. Nu, omul care face economii nu stie sa faca pe stapanul. Inchipuieste-ti, cand negrii au vazut ca lucrez singur cu labele astea – nu i-a mai tinut nimeni in frau.
Crezi ca pot sa le mai ordon ceva? Imi rad in nas si-mi fac totul impotriva. Si lenesi, Dumnezeule! – se cutremura de ura si sila-. Anul asta mi-au lasat sa se prapadeasca trei hectar plantati cu arbusti tineri de cafea. Doar nu ma pot descurca singur nu? -Era amarat, aproape plangea. – Si cand ma duc la Port au Prince, la domnii aia cu pantofi albi, care se numesc reprezentanti comerciali, si le spun: am cafea, am ienibahar, pot sa va livrez nucsoara, imi raspund ca n-au nevoie de nimic. Spune si dumneata, Kettelring, de ce mai stau acolo daca n-au nevoie de nimic? Doar nu sunt pusi sa prinda muste? Parca nici nu eram acolo. Si deodata te-ntreaba: „De fapt, ce vrei? Putem sa-ti oferim atat si atat”. Un pret ridicol. Si sunt francezi, Kettelring. Daca ar sti ei cum se traieste aici!
Pierre inghitea greu, iar marul lui Adam i se misca in sus si-n jos; se scarpina pe tot trupul, ca si cum l-ar fi mancat raia.
– Vezi doara ca-i iad, gemu el. Am o logodnica la Havre, o fata cumsecade, e vanzatoare intr-un magazin; dac-as putea, domnule, macar sa vand totul si sa-mi ramana ceva bani.
Cu capul in maini, Pierre isi amintea cum era la ei acasa; nici nu baga de seama ca Mr. Kettelring nu-i face nici-o marturisire in schimb. Se plangea de sudoare si oboseala; l-au sfatuit sa manance un anumit soi de nuci care go­nesc oboseala si ascut mintea. De-atunci sarmanul Pierre avea buzunarele pline cu nuci si le mesteca fara incetare; nu stia ca mai erau si afrodiziace, si se usca de dorul logodnicei. De negrese se temea ca sunt bolnave si-l si dez­gustau, pentru ca-i ura pe negri —nu-i distrusesera ei trei hectare de cultura de cafea?
Ia spune, Kettelring, mormaia el febril, spune, dumneata te culci cu ele? Eu n-as putea.
O data, cand n-a mai aparut zece zile la rand, Mr. Kettelring s-a dus sa-l vada. Pierre zacea cu o congestie pulmonara si nu l-a mai cunoscut.
– E iubitul meu, se fali negresa care era in coliba lui, o femeie ingrozitoare, plina de cosuri pe fata. Sunt sotia lui.
Dupa cateva zile Pierre muri.
Dupa doua zile au venit doi domni din Port au Prince, sa-ntrebe ce se intampla cu plantatia ramasa de la domnul Pierre. Au venit sa-l viziteze si pe Mr. Kettelring. Sedeau la el, isi ungeau eruptiile cu unt­delemn de palmier si balsam de simaruba si blestemau pacatoasele astea de meleaguri; aici s-ar putea castiga, daca pleava asta de negri n-ar fi lenesa ca plosnitele. „Cum stai cu bratele de munca? Si ce cladesti, domnule Kettelring? Te-ai apucat sa faci o fabrica de zahar sau ce?” Mr. Kettelring facu un gest dispretuitor cu mana. „Fabrica de zahar, aici? E o regiune prea uscata, domnule. Bumbac dac-ai cultiva, da. Daca vreti sa stiti, asta va fi o uscatorie pentru bumbac.”
Amandoi domnii incetara o clipa sa-si mai unga oparelile si sa omoare tantarii. „Hei, deci uscatorie de bumbac; si noi tocmai avem un client pentru bumbac. E plantatorul de la New Orleans, acolo mana de lucru e foarte scumpa. Paduchiosii aia de negri de-acolo au sindicate, iti vine sa crezi? Si cat camp arabil ai?”
Mr. Kettelring le spuse ca sunt o suta patruzeci de hectare de pamant lucrat; de fapt, marea majoritate era jungla; dar totuna era, si asa nimeni nu se ducea sa se uite. De altfel nu credea in povestea cu plantatorul american; cine sa se intereseze de bumbac si, chiar asa, ce sa faci cu bumbacul? Domnii spuneau ca e vorba sa se infiinteze Haitian Cotton Plantation Society si ca se vor vinde actiuni; dracul sa-l ia de bumbac, comertul n-are nevoie de nici un fel de bumbac, ajunge o uscatorie si terenuri pentru a se putea arunca pe piata actiuni frumos tiparite prin care sa se faca o merituoasa treaba comerciala si o infiltratie poli­tica eficienta. Ca antet, pe actiuni vor fi chipuri fericite de negri, cu o privire de perspectiva spre noua uscatorie, care se va afla in ultimul plan. Sarmanul Pierre; arbustii lui de cafea vor fi napaditi acum de-a binelea de buruieni.

*****

Mr. Kettelring; sta in fata colibei sale, mesteca prune si se uita morocanos la soparlele nemiscate, impietrite pe zidul uscatoriei. Un negru urias a venit purtand o scri­soare. Batranul camagueyno scrie: Bunul meu amic etc, etc.; pe scurt, isi freca mainile pentru ca tocmai vanduse o suta patruzeci de hectare cu plantatiile de bumbac la Les deux Maries, inclusiv instalatiile pentru curatatorie si us­catorie de bumbac. Cutare afacere, scria cubanezul, nu e inca perfectata; cercurile politice ataca autoritatile pentru faptul ca n-au elucidat-o pana acum. Senor Kettelring n-ar fi dispus sa se duca pentru un timp la Gonaives?
Lui Kettelring ii era totuna: isi parasi acoperisul ne­terminat si pleca pentru un timp la Gonaives. Acceptse sa se ocupe de interesele cubanezului ca fiind ale sale si se misca pentru ele. Din Gonaives a mers la Domingo, pe urma la Porto Rico si apoi a mers mai repede, din insula in insula.
Pretutindeni se gaseste vreo scara sau vreo buturuga unde sa se aseze; urmareste drumul broboanelor de sudoare care se scurg pe spatele lucratorilor, asculta fosnetul palmierilor si se amuza linistit privind cum se misca oamenii. „Haideti, haideti, miscati-va, sa se pe­treaca ceva, sa vad ceva inaintea ochilor; incarcati nucile de cocos pe vapor, purtati cosurile pe capete, rostogoliti butoaiele cu rom de piment; miscati-va ceva mai repede, sa nu va pun piper pe coada. Si miscati-va, miscati-va la trestia aia!”
Si totusi, un lucru e ciudat: desi indeplineste totul fara nici un fel de grija, numai ca sa-si umple lenea si nemiscarea, e insotit probabil de ceea ce in comert se cheama succes; oamenii se tem de ochii lui indiferenti, poruncile lui sunt sigure si fara replica, rapoartele trimise lui camagueyno sunt un model de incredere comerciala. Ordona ca si cum asta ar fi facut din totdeauna, si-i insulta pe oameni intr-un anumit fel, incat ei i se supun cu o furie intunecata si neputincioasa. Daca s-ar vedea ca aceasta stapanire il bucura si o foloseste pentru puterea si inaltarea sa, ar fi mai supor­tabil; dar umerii astia largi, indiferenti, parca totdeauna pregatiti sa se incordeze, sunt incarcati numai de frica si de ura. Suge-ti buricul sau umfla-ti-l, ce-mi pasa mie de voi? Dar undeva jos, jos, dedesubt, sclipeste o mica si dureroasa uimire pentru aceasta vesnica tresarire de spaima. Poate ca si eu am purtat greutati sau am vaslit la barca, mi-am scarpinat spinarea si am mancat la umbra mancare murdara; poate ca eram un magazioner asudat, alergand cu chitante in mana, sau aveam pantaloni de calarie albi si palarie de panama ca acum si supravegheam oamenii ca sa se distruga pentru un cubanez oarecare. Toate astea sunt deopotriva de departate si de ireale. Uite cum se chinuie toti, hamalii, secretarii, maga­zionerii si domnii cu pantofi albi care joaca tenis.
Sau vin fel de fel de domni, agenti si reprezentanti de-ai lui camagueyno, plantatori incarcati de ipoteci, di­rectori de fabrici de zahar, fermieri mici si zgomotosi. „Buna ziua, Mr. Kettelring, sotia mea are onoarea sa va invite; ce-ar fi sa mergem la un pahar de cockteil, Mr. Kettelring?” Dupa o clipa insa, incep sa se balbaie in fata ochilor indi­ferenti ai domnului Kettelring dand vina pe recolta proasta, pe vanzarea mizerabila, pe pungasi si asa mai departe. Mr. Kettelring nici nu-i lasa sa vorbeasca, il plictisesc; „sa faceti asa si asa, domnilor, sa-mi aduceti socotelile sa vad si eu”. Oamenii din fata lui se schimba de pe un picior pe altul, umiliti, transpira si-l urasc in chip dureros pe acest executor care, fara multa vorba, le pune cutitul la gat, in numele cubanezului; iar in acest timp Mr. Kettelring analizeaza in sinea lui o posibilitate ciu­data si nelinistitoare. Poate ca acesta e fostul, adeva­ratul meu eu. Poate ca eram un negustor, un plantator, un om care stapaneste o proprietate, deci si oameni; cum as putea sa le ordon daca asta n-ar fi in mine? Poate aici, in interior, ecoul va fi mai puternic daca voi incerca cu altii, poate ca intr-o zi ma va durea pe mine raul facut vreunui om si candva imi voi da seama deodata ca acela am fost eu.
Daca lasam deoparte intamplarile din afara, viata i se desfasura in plictiseala si betie; Plictiseala inseamna cel mai cumplit, cel mai hidos prozaism; plictiseala se potriveste cu tot ceea ce e mizerabil, pustiu si fara spe­ranta, duhoare si ruina. Iar betia. Insemna sa fie totul confuz, sa se stearga sen­surile si sa fim dominati de un entuziasm nebun; in laturi, faceti loc pentru omul care e atat de mare si de beat incat cuprinde in el totul: stelele, fosnetul coroanelor de frunze, portile deschise ale noptii.
Si ce meleaguri, stie sa zugraveasca plictiseala sau betia! Tinuturi tesute din uscaciuni moarte sau din prelingeri putrede, din muste, duhori, murdarie si putreziciune… Sau plaiuri adunate din soare, din flori cu miresme sufocante, din ape si nori. Plictiseala si betia cuprind in ele un infern atat de vast, incat in el gasim si raiul; raiul cu toata uimirea lui orbitoare, cu toate voluptatile e insa iadul cel mai adanc, fiindca din el creste dezgustul si plictisul.

*****

Mr. Kettelring sta pe pamant si loveste cu degetul in masina de scris ruginita. Ii scrie cubanezului o scrisoare comerciala, atat; dar masina asta pacatoasa e asa de mancata de umezeala si de rugina… Kettelring se simte usurat. Ce sa faca, n-are sa mai scrie scrisoarea; deci, trebuie sa se intoarca. Se-ntoarce in Cuba dupa sase ani, mandru de cat a scos din trestia de zahar din Insule; se intoarce pe un vas pantecos, incarcat cu vanilie, piment si cacao, nucsoara si manda­rine, angostura si ienibahar, pe un vas plin de miresme; e un vapor olandez care se lea­gana dintr-un port intr-altul ca o cumatra guresa ce se opreste in fata fiecarui magazin si are multa samanta de vorba. De ce sa ne grabim, domnule? Domnul Kettelring se sprijina de balustrada: nu e nici beat nici plictisit. Da, un lucru e sigur; candva a mai plutit in felul asta si, tot asa, s-a simtit fericit si usor. Strange in sine aceasta senzatie ca sa n-o uite. Si-ar desface larg mainile pentru a-si cuprinde dorinta asta. Acest sentiment nemarginit de dragoste, de libertate sau stiu si eu de ce.
Camagueyno il primi cu bratele deschise: batranul pirat stia sa fie recunoscator cand i se intorcea corabia incarcata cu o prada buna. Nu-l mai invita in cancelarie pe Mr. Kettelring, ci in camera umbroasa, la o masa de sticla pe care se aflau pahare de cristal; ii toarna vin vechi si, dintr-un vadit respect, se chinuie sa vorbeasca englezeste.
– Casa mea iti apartine, ii spune cubanezul cu vechea grandoare spaniola si-l intreaba de calatoriile si intoarcerea lui, ca si cum astea ar fi fost peregrinarile unui om mare, intreprinse numai asa, de placere.
Fireste ca Mr. Kettelring nu e indeajuns de rutinat pentru aceste ocolisuri si vorbeste despre business; po­vesteste ca acolo lucrurile stau asa, ca cutare e platnic rau, ca intreprinderea X ar putea avea viitor si face sa se investeasca capital in ea. Camagueyno da din cap, very well, sir, despre asta vom mai vorbi, si face un semn cu mana: lasa asta, avem destul timp. A imbatranit mult, pare mai demn si mai naiv decat era; sprancenele zbarlite ii pornesc in sus si in jos pe frunte. In sanatatea dumitale, draga Kettelring, in sanatatea dumitale. Chicoteste tul­burat.
– Dar femeile, cum e acolo cu femeile?
Kettelring se-arata uimit.
– Multumesc de intrebare, a mers, in ce priveste te­renurile de la Trinidad, e un pamant afurisit, plin de balti; dar daca s-ar asana…
– E drept, vorbi ragusit cubanezul, e drept ca la Haiti negresele sunt ca si nebune cand au loc paganele lor fiestas. Nu?
– Sunt, zise Mr. Kettelring. Absolut nebune, domnule. Dar cele mai grozave femei sunt in Guadelupa.
Camagueyno se apleaca spre el.
– Dar indiencele, cum sunt indiencele? Sunt foarte lascive ? Se spune ca sunt initiate in asemenea taine, e adevarat? Draga Kettelring, trebuie sa-mi povestesti totul.
In camera intra o fata imbracata in alb. Cubanezul se ridica, cu sprancenele ridicate aproape pana la radacina parului de nemultumire.
– Asta e fiica mea, Maria Dolores, Mary; de fapt a studiat la Universitatea din State.
– How do you do, Mr. Kettelring?
Are tenul usor masliniu si parul negru ca smoala, cu sprancene dese.
– Well, Mary, spune camagueyno ca semn ca se poate retrage.
Dar Mary este o fata independenta, nu-l slabeste cu intrebarile pe Mr. Kettelring. Cum arata insulele? Ce se aude cu situatia sociala a negrilor? Cum traiesc, ce fac copiii, cum stau cu sanatatea?
Mr. Kettelring se distreaza pe tacute cu intrebarile ei scolaresti, in timp ce camagueyno isi ridica scandalizat sprancenele ca pe doua uriase omizi paroase.
Si Mr. Kettelring minte ca un manual scolar. Insule fericite, Miss Mary, un adevarat rai; numai paduri vir­gine si colibri, vanilia creste singura, nesemanata, numai s-o culegi, cat ii priveste pe negri, astia nu se pot plange, se bucura ca si copiii,..
Fata asculta si nu scapa din ochi pe barbatul asta venit direct din rai.

*****

Seara, devreme, camagueyno se scuza, fiind chinuit de durerile de ficat; arata intr-adevar mizerabil, ochii i s-au dus in fundul capului de durere. Domnul Kettelring iesi sa fumeze o tigara de foi in gradina; miroseau musca­tele si salcamii. Pe o banca se odihnea o fata alba si cu buzele intredeschise aspira acest aer nesuferit de dulce. Domnul Kettelring schita respectuos o inclinare arcuita.
– Domnisoara, zise Kettelring repede si aproape aspru, mi-e rusine; v-am mintit, acolo e un infern, sa nu credeti ca omul poate sa ramana acolo om.
– Si dumneavoastra va-ntoarceti acolo, spuse ea incet: noaptea domoleste glasurile.
– Da. incotro in alta parte m-as duce? – Fata ii facu loc langa ea. – Poate stiti… eu nicaieri nu sunt acasa. Nu am unde sa ma-ntorc, decat numai acolo. – Facu un gest cu mana. – imi pare rau ca v-am stricat impresia despre rai. Dar nu, nu-i chiar atat de rau. – Cauta sai spuna ceva frumos. – O data am vazut un fluture Morpho; se afla la un pas in fata mea si batea din aripi, era o fru­musete. Sedea pe un sobolan putrezit, plin de viermi…
Fata cu studii isi inalta cu severitate trupul:
– Mr. Kettelring!…
– Nu sunt nici un Mr. Kettelring. De ce, de ce sa mint mereu, nu sunt nimeni. Eu cred ca omul care nu are nume, nu are nici suflet. De aceea am rezistat acolo.
Si, deodata, fata cu studii disparu si ramase o cubaneza mica, care clipea plina de compatimire din genele-i lungi. Vai de mine, ce sa-i spun, ce pot sa-i spun mai frumos. Mai bine as fugi in casa, omul acesta e atat de ciudat.; sa-mi fac cruce si sa ma ridic. Nu, o fata americana nu poate s-o faca, fata americana ii va fi prietena; am studiat doar psihologia, il putem ajuta sa-si caute memoria pier­duta si sa-l scapam de reprezentari refulate; trebuie sa-i castig increderea. Fata americana il ia prieteneste de mana.
– Mr. Kettelring – sau nu, cum sa va spun?
– Nu stiu. Eu sunt „acest om”,
Il ia de mana ca sa-l conduca.
– Incercati, incercati sa va ganditi la copilaria dumneavoastra. Ceva trebuie sa va amintiti.. Cel putin de mama, da? Asa-i ca v-amintiti?
– Odata… am avut febra. O negresa batrana imi punea comprese. Avea palma zbarcita. Atunci am simtit ca mi-e ca si mama.
Mica cubaneza ar vrea sa-si smulga degetele – avea o mana atat de fierbinte; dar poate nu s-ar cuveni, e groaz­nic, cat de nesigur te simti in treburi de-astea.
– Deci totusi va amintiti de mama dumneavoastra!
– Nu, nu stiu. Cred ca eu n-am avut mama.
Fata americana e ferm hotarata sa-l ajute.
– Trebuie sa va ganditi putin. Amintiti-va de ceva de cand erati baiat. De vreun joc, de prieteni, de cea mai mica intamplare.
Omul clatina sovaitor din cap.
– Nu stiu.
– Ceva totusi, insista ea, copilul are impresii atat de puternice!
Incerca sa-i faca pe plac.
– De cate ori ma uitam la orizont, imi inchipuiam ca dincolo de el trebuie sa fie ceva frumos. Cred ca acesta e un sentiment de copil, nu?
– La asta va gandeati acasa?
– Nu, aici, in Insule, Totusi, in acelasi timp mi se parea ca… ca sunt copil. – Stranse mina fetei si se aven­tureaza mai departe. – Ascultati, eu am… furat o minge.
– Ce fel de minge?
– … O minge de copil, murmura el confuz. Asta a fost la Port of Spain, in port. Mi se rostogolise la picioare… O minge rosie cu verde. Probabil ca am avut si eu una asemanatoare in copilarie. De atunci o am mereu cu mine.
Ochii fetei se umplura de lacrimi; Dumnezeule, cat sunt de proasta!
– Ei, vedeti, domnule Kettelring, ofta ea tulburata, merge, o sa vedeti. Inchideti ochii si ganditi-va, vreti? ganditi-va intens – dar cu ochii inchisi ca sa va concen­trati.
Kettelring isi inchise ascultator ochii; statea nemis­cat, ca si cum si asta i-ar fi fost recomandat. Si era liniste.
– Va amintiti?
– Da.
Mica cubaneza se apleca spre fata lui, tinandu-si ra­suflarea. Ce ciudat e, ce sever arata cu ochii astia inchisi; chinuit si ingrozitor. Deodata figura lui se destinse.
– V-ati amintit de ceva?
Rasufla usurat.
– Ce frumos e aici!
A trebuit sa lupte cu o tulburare absurda; si, desi nu voise s-o spuna, ii scapa:
– Aci… nu e infernul?
– Nu e infernul, sopti el. – Se temea sa miste mana sau sa deschida ochii. – E atat de nou pentru mine. Intelegeti, eu n-o iubeam.
Dumnezeu stie cine a inteles mai intai, fata americana sau mica cubaneza neagra;dar si-a smuls mana si a simtit un val fierbinte in obraji. Noroc ca e atat de intuneric.
– Ati iubit… inainte pe cineva? Dumnezeule, ce in­tuneric!
Kettelring ridica din umerii grei…
– Asta poate ar trebui sa v-o amintiti…. Isi mangaie fata cu palma si-si musca buzele.
– Mr. Kettelring!
– Da?
– Cu siguranta ca ati iubit vreo femeie. Amintiti-va.
Tacea sprijinit in genunchi iar ea e nelinistita si clipeste din genele-i lungi.
– Niciodata, spuse el incet, n-am trait clipa asta. Stiu, stiu bine.
Mica cubaneza isi tinu rasuflarea, inima ii batea sa se sparga, genunchii ii tremurau; deci asa e, Dumnezeule, si e atat de frumos ; am stiut-o de cum mi-a spus Domnisoara, v-am mintit.
– Imi pare atat de bine, zise ea si dintii ii clantaneau putin, ca – (de fapt, ce?) – ca va place aici. (Nu, nu asta am vrut sa spun, dar acum mi-e totuna.) Tin atat de mult la gradina asta, aici vin in fiecare seara… (Dumne­zeule, cat de prost am spus-o.) – Fata americana incearca sa-si cucereasca o pozitie mai buna. – Uite ce e, Mr. Kettelring, am sa v-ajut sa va reamintiti, vreti? Trebuie sa fie ingrozitor atunci cand nu-ti poti aminti cine esti.
Mr. Kettelring tresari, ca si cum ar fi fost lovit.
– Eu cred, cauta s-o dreaga repede fata, ca as fi foarte fericita daca as putea sa va ajut!
Cu degetul ii atinse maneca. (Macar o farama de flirt, pana plec! Ca sa ma-ntorc cu bine acasa!) El se ridica.
– Va rog sa ma iertati. Va-nsotesc.
Era atat de aproape de ea, de parca l-ar fi tinut de amandoua mainile.
– Fagaduiti-mi ca va veti aminti!
Mr. Kettelring rase.
In acea clipa i se paru ca e atat de frumos, incat abia nu striga de fericire.
In noaptea aceea inmiresmata fata se apleca peste fereastra: la etajul de deasupra, focul tigarii sclipea rosu.
– Hallo, Mr. Kettelring!
– Da?
– Nu dormiti?
– Nu.
– Nici eu, ii spuse ea fericita si-si apleca umerii goi in noapte. „Ia-mi-i, mangaie-mi-i, strange-mi umerii, sunt aici; pune mana, sa simti cum imi bate inima.”
Nu, eu nu ma uit, nu indraznesc; iata si tigara, o arunc in intuneric ca sa nu se mai vada cum imi clantane dintii. Ah! Mary, nu-ti mai mangaia umerii, e ca si cum i-as mangaia eu.
…Stiu, o simt. Ai mainile atat de fierbinti, de parc-ai fi stat numai la soare. De ce mi-or fi tremurand asa dege­tele? Si totusi sunt linistita. Am stiut ca are sa vina. Cand am stiut? Nu trebuie sa le stii pe toate. Indata ce am intrat in odaie si te-ai ridicat. – Atat de mare si nici nu stie al cui e.
Sus in balcon, barbatul ofta.
Oh, Mr. Kettelring, nu fi prost: tocmai asta e farmecul tau. Ii vine omului sa te ia de mana si sa spuna: Baietel scump, al cui esti? Imi vine sa te sarut chiar acum sau nici eu nu mai stiu ce-mi vine sa fac. Cred ca e instinctul matern.
Multumesc respectuos.
Nu, sa nu crezi asta. Mi-a fost teama de tine. Esti atat de misterios si de cumplit, de parca ai purta o masca. Cu totul tulburator. Era gata sa fug din gradina cand mi-ai vorbit; ce frica mi-a fost!
Iarta-ma, n-am vrut sa te sperii.
Dar am vrut sa vii; n-ai stiut? Obiceiurile astea spa­niole sunt atat de caraghioase, auzi, sa nu poata omul sa stea cu tine si sa pranzeasca. Intalnirea asta aproape a furat-o…
Hallo, mai esti acolo?
Da, sunt aici, aici. Nu ma privi asa, ca voi sari pe fereastra, Maria.
Fata isi acopera repede umerii sub un sal de matase cu ciucuri; acum e iar cubaneza negricioasa, care clipeste dulce in noapte din genele ei intunecate; nu se gandeste la nimic, asteapta numai.
Ah, ce n-as face ca sa-mi intinzi batista. As cadea in genunchi si as fi fericit pana la moarte.
Fetei cubaneze ii scanteiaza ochii si salul ii cade incet, incet de pe un umar; se vede numai o fasie mica de brat mat, dar e mai mult decat oricand.
Fata se-nfioara si cu bratele incrucisate pe piept dispare.
Apoi, da, se va lumina de ziua, in gradina o pasarica va piui inca in somn; fata americana se duce usor, cu bagare de seama, la fereastra si se uita spre balcon; da, si acum e acolo micul jar fierbinte si rosu al tigarii; omul acela sta acolo nemiscat si strange in palme balus­trada; si fata ofteaza pentru ca si fericirea doare. Sta inca multa vreme pe marginea patului surazand extaziata, privindu-si picioarele albe, rotunde.

*****

Nu l-a vazut toata ziua, parca era un facut; camagueyno l-a luat in-birou, apoi undeva la masa. Incurcat, dadea referinte ce si cum; de data asta, cubanezul trebuia sa-l intrebe ca sa-l faca sa vorbeasca de afaceri, si totusi le incurca pe toate, confundand Barbuda cu Trinidadul. Cubanezul il privea cercetator cu ochii lui cazuti in orbite si chicotea desi era chinuit de dureri. Au cinat tot impreuna, singuri; cubanezul era galben din cauza suferintei, dar nu se gandea sa se scoale; turna mereu rom, bea, Kettelring, la dracu, bea! Hei! cum e cu zaharul in Haiti? Kettelring n-are astazi memoria lui de altadata, e grav, se balbaie. Bea, omule! In cele din urma, Kettelring se ridica, atent sa nu se clatine.
– Ma duc in gradina, domnule. Ma doare capul. Camagueyno ridica din sprancene.
– In gradina? Cum ti-e voia. Si facu un gest ca si cum totul ar apar­tine pretiosului oaspete. In treacat, Kettelring, cum o duci cu memoria?
– Memoria mea, domnule?
Cubanezul isi subtie ochii.
– Cel putin stii cine esti? Kettelring se intoarse brusc.
– Cred, domnule, ca sunt destul de bine cunoscut… ca Mr. Kettelring.
– Adevarat, mormai cubanezul privindu-si ingandurat tigara de foi. E stupid sa nu poti sti nici daca… nu esti, sa zicem… casatorit de mult, pe undeva, nu?
Camagueyno se ridica cu greutate si-si apasa mana pe ficat.
– Noapte buna, domnule Kettelring, iti doresc noap­te buna.
Kettelring totusi se clatina cand cobori in gradina. Acolo il astepta, infiorata si palida, fata invelita in sal; in spatele ei, in umbra, statea indianca aceea mexicana, batrana, cu ochii plini de ingrijorare. Lui Kettelring ii juca totul inaintea ochilor; umbrele uriase, cupa tran­dafirie de coralit in floare, infinitul parfum si fata infa­surata in salul cu franjuri. Il lua de brat si-l trase in adancul gradinii.
– Inchipuiti-va, spuse ea iritata, au vrut sa-mi in­terzica sa viu aici! Am sa fac ce-mi place, ameninta ea inflacarata dar nu era adeva­rat. Nu voia sa faca asta, nu se gandea s-o faca; in umbra cea mai deasa, salul alunecase la pamant si ea atarna de gatul barbatului care se clatina de disperare; ridicase fata spre el, gura ii era deschisa, cerand sarutul.
– Domnisoara, indianca, sopti prevenitor barbatul si o stranse de mana, dar fata scutura capul; ii intinse gura, umbra umeda a gurii ca sa i-o bea. Si deodata i se franse in brate, sfarsita, cu mainile atarnandu-i de-a lungul trupului.
O lasa; se clatina cu obrajii in palme, fara aparare, in­vinsa. Ii ridica salul si i-l puse pe umeri.
– Mary, zise el, acum du-te; si eu… am sa ma-ntorc. Dar nu ca un Mr. Kettelring, ci ca cel care va avea dreptul sa-ti ceara mana. Da?
Statea cu capul plecat.
– Ia-ma cu dumneata acum – acum, imediat!
Ii cuprinse umerii.
– Du-te in casa. Dumnezeu stie ca imi e mai greu decat ti-e tie.
Fata se lasa dusa numai cand simti mana aceea grea, fierbinte pe umeri.
Dintr-un tufis iesi un ins inalt.
– Intrati inauntru, domnisoara, sopti el ragusit. Repede! Se intoarse cu fata la Kettelring; ochii ii scanteiau.
– Adios, spuse ea incet si ii intinse mana.
– Ma intorc, Mary, sopti deznadajduit este hombre, framantandu-i degetele.
Fata se apleca repede si cu buze umede ii saruta mana; Kettelring vru sa strige cuprins de spaima si de dra­goste.
– Intrati, intrati, domnisoara, striga insul si se retrase.
Ii stranse mana eu putere la san.
– Adios, gemu ea, sarutandu-l pe gura si pe fata plina de lacrimi.
Batrana indiana o lua dupa mijloc. „Sa mergem in casa, domnisoara.”
Se lasa dusa ca o oarba, cu franjurile salului maturand pamantul.
Kettelring ramase nemiscat, ca un tarus negru, framantand in mana o batista mica de dantela cu un parfum patrunzator.
– Veniti, mormai insul de mai inainte aprut langa el ca prin farmec.
– Unde-i camagueyno?
– Va asteapta, domnule.
Insul freca un chibrit de pantalon ca sa-i aprinda tigara lui Kettelring.
– Pe aici, domnule.
Batranul cubanez sedea la o masa si numara banii. Mr. Kettelring il privi o clipa, apoi se stramba.
– Astia sunt pentru mine, asa-i? Camagueyno ridica ochii.
– Sunt pentru dumneata, Kettelring.
– Salariul sau partea de castig?
– Amandoua. Poti sa-i numeri.
Kettelring baga banii in buzunar.
– Dar sa stii, camagueyno, rosti el rar, ma-ntorc dupa ea.
Cubanezul batea toba pe masa.
– Din pacate? in hartiile lui Kettelring scrie ca e ca­satorit. Ce-i de facut?
– Kettelring nu se mai intoarce, spuse este hombre incet.
Camagueyno ii facu cu ochiul bine dispus.
– Asa-i, e drept, un act de identitate se cumpara ieftin, nu? Cu cativa dolari.
Este hombre se aseza fara invitatie si-si turna sa bea; acum era treaz ca niciodata.
– Sa zicem, camagueyno. Sa zicem, altfel nu se poate. Dar o avere buna ar fi ca un nume foarte bun, nu crezi? Cubanezul scutura din cap.
– La noi in Cuba se tine prea mult seama de un nume bun.
– Cam cat?
Cubanezul rase.
– Eh! Kettelring, pot sa-ti mai spun asa? Dumneata doar stii bine cam cat valoreaza in mare averea mea.
Kettelring fluiera.
– Fii intelegator, camagueyno. Atat nu pot castiga toata viata.
– Asta da, aproba cubanezul, chicotind. Acum nu mai sunt si nici nu vor mai fi vremurile mele.
Kettelring isi turna din nou. Gandea.
– Ai dreptate, domnule. Dar daca s-ar intampla ca averea sa ti se subtieze simtitor, ar fi usor s-o ajung din urma, nu?
Amandoi se uitara fix unul la altul. Acum dam cartile pe fata.
– Sa zicem, camagueyno, ca cineva care ti-ar cu­noaste afacerile si contractele pana in panzele albe ar putea sa intreprinda ceva;
Cubanezul se-ntinse dupa sticla, uitand de ficatul lui.
– Fara bani, zise el, nu se poate face nimic.
Kettelring arata spre buzunarul sau.
– Astia, domnule, imi ajung pentru inceput.
Camagueyno rase, aratandu-si dintii lungi si galbeni; dar ochii ii erau micsorati intr-o privire adanca si rea.
– Iti doresc mult succes, Kettelring. Ti-am dat „o groaza de bani”, asa-i? Da! Ce sa-i faci?! Adios!
Kettelring se ridica.
– Ma-ntorc, camagueyno.
– Adios, domnul meu.
Camagueyno se inclina dupa vechiul obicei cubanez, conducandu-l ca pe un oaspete de vaza, pana la usa.
– Noapte buna, domnule, noapte buna.
Insul cel inalt tranti grilajul in urma lui Kettelring.
– Noapte buna, senor.
Si Mr. Kettelring pleca printre gardurile inflorite de bougainvillea, pe un drum care albea in noaptea instelata ca o cale lactee.

*****

Acum nu mai e omul indolent, cu privirea indiferenta; e un barbat plecat sa invinga, un bata­us cu capul semet, un om infierbantat, cu muschii zbarnaind de incordare. Parea ca renascuse. Si acum sa-l urmam in Haiti; exista acolo o mlas­tina, despre care se spune ca ar contine zacaminte de bi­tum negru; dar, se mai spune ca aceasta mlastina duhneste atat de ingrozitor, incat in preajma ei nu rezista nici o pasare, nici o broasca, nici macar un negru. Se du­se acolo pe cal dar calul a ramas in drum, iar el isi facu partie cu securea, impreuna cu negrii lui, sfasiat de spini si taiat de iarba inalta, taioasa ca briciul. Negrii i-au fugit, s-a intors du­pa ei platindule intreit; cu toata plata frumoasa, doi s-au prapadit, unul muscat de un sarpe iar pe celalalt l-au apucat niste crampe si si-a dat duhul cu o spu­ma galbena la gura; probabil s-a intoxicat, dar negrii credeau ca asta era opera spiritelor si nu voiau sa mearga mai departe. In sfarsit, ajunse la mlastina si vazu ca nu-i chiar atat de rau; erau acolo multimi de tantari, deci o fiinta vie putea respira. Era un loc infiorator, negru, sufocant, topindu-se in focul soarelui; ici si colo se faceau bulboane puroind in spuma galbena, duhnea insuporta­bil. Se-ntoarse la Gonaives, cumpara terenurile acelea si incheie un contract cu un mulatru pungas, care trebuia sa-i construiasca drumul pana la „Lacul de as­falt”, cum ii spunea oarecum el; dupa aceea pleca la Porto Rico.
Asa, si acum avea pe ce sa se bazeze; se hotari sa joace impotriva lui camagueyno, adica impotriva zaharului. Scrisese mai demult batranului cubanez ca zaharul scade, dar camagueyno nu voise sa creada. O sa vedeti ca batranul vulpoi o sa fie zdruncinat. Kettelring cunostea oameni care ar fi cumparat bucurosi terenurile lui camagueyno, partile lui din anumite afaceri sau cutare intreprindere; Kettelring se ducea pe la ei si ii intreba cat sunt dispusi sa ofere. Apoi spunea: bine, va garantez ca veti obtine pentru jumatate suma, daca imi dati atatea si atatea provi­zii. Cubanezul e ingropat in trestie de zahar pana peste urechi si va trebui sa vanda in pripa, ca sa scape de ea; dar pentru asta mai trebuie sa-l lucreze pe la spate. Apoi a alergat pe la altii. In timp, si-a dat seama ca batranul mirosise ceva si incepuse sa vanda ca sa-si salveze banii. Kettelring s-a apucat de treaba, cu barba inainte si cu manecile sumese. Stati, mai asteptati; oferiti o patrime, desfaceti contrac­tele, faceti-l sa inteleaga ca ceea ce se apropie nu-i nici mai mult, nici mai putin decat un crah al zaharului, cum n-a mai fost.
Fabrica de zahar se poate cumpara cu pret de fier vechi, iar plan­tatiile cu o mana de boabe de grau. Si pretul zaharului a scazut. Recolta de trestie de anul trecut zace in depozite; ce sa faci cu ea, nu poti nici s-o arzi, poate numai sa indulcesti Oceanul Atlantic.
Situatia astfel creata de Kettelring a fost intocmai ca o avalansa. Fiecare cauta sa scape de zahar si vindea ce avea si ce n-avea; asa, acum sa caute batranul camagueyno cumparator pentru fabricile de zahar si pentru plantatiile lui. Dar ce-i drept, batranul se apara bine, desi in ofertele lui se simtea panica. Era sigur ca doboara cu sine o serie de oameni, dar altfel nu se poate; dar ce, sarmanul Pierre a fost crutat de cineva? Plantatorii batrani umbla cu nasul in jos si nu inteleg ce se petrece; nimeni nu le mai ofera nimic pentru trestia lor, pentru cafeaua lor, vanilia e de pomana, bananele putrezesc. Si cand te gandesti ca in urma cu cativa ani li se zicea Antilele de aur. In cele din urma, camagueyno inceta sa se mai apere; avea un nas mult prea fin si, fara sa astepte sa se-ntample catastrofa, vandu, cum se spune, cu orice pret si reusi sa-si salveze cel putin o treime din avere. Mr. Kettelring ofta usurat: nu-i ramasese prea mult din proviziile negociate, fiindca pe alocuri a trebuit s-ajute la mersul evenimentelor. Acum, deci, vine randul asfaltului. Asfaltul nu poate fi cultivat de oricine ca trestia sau cacao. Pe asfalt poti sa mizezi. Merg pe negru impotriva albului.
Si comanda cazane si bare, cumpara un intreg decovil vechi si se muta din nou la Haiti.

*****

Mulatrul cu care a incheiat contractul a lasat drumul neterminat si a fugit! Mr. Kettelring s-a apucat sa-si construiasca drumul singur, si a construit scump, fiindca se grabea.
Treceau luni dupa luni si cu ele se imputinau proviziile si sanatatea lui Kettelring; suferea de abcese si de febra, dar nu se ducea sa se caute fiindca ii era teama sa nu i se imprastie liota de negri. Ii supraveghea cu ochi rai, inecati in ura, iar ordinele le dadea printre dinti. Drumul nu era construit inca si el se si instala langa mlastina de asfalt intr-o casa pe piloni, pentru a dirija instalarea decovilului; dar in timpul acesta la Gonaives i s-au furat sinele care zaceau in port. Dumnezeu stie cui si la ce s-au potrivit. Tot locul duhnea a hidrogen sulfurat si mustea intr-o puroiala galbena ca un ulcer urias si putred; se ridica o vapaie ca la cazanele de fiert gudronul, si fiecare pas se oprea in bitumul semivascos. In sfarsit, drumul ajunse pana la mlastina si Kettelring se duse la Port au Prince sa caute credit, sa procure camioane si butoaie, sa-nchirieze soferi si paznici. Cand se intoarse, nu mai gasi nici tipenie de om; se spunea ca din mijlocul mlastinii se ivise diavolul insusi si calcase toata balta, incat fierbea ca magiunul. Cu mari chinuri gasi o mana de negri bolnavi si paduchiosi, cu ochii pieriti, si in sfarsit, incepu sa sape asfaltul. Era un asfalt negru, stralucitor, de cea mai buna calitate. Era mai greu cu autocamioanele; unul fusese sfaramat de un mulatru, care aducea cazane si butoaie din Gonaives; altul intrase in mlastina si dupa cateva zile se dadu la fund. Ramasese un singur autocamion pentru caratul asfaltului in port. Kettelring supravegheaza cazanele, pentru ca smoala sa fie bine fiarta; e negru si murdar ca un fochist si tremura de malarie linga focul ala afurisit; de altfel, toti au malarie. Nici nu mai ia in mana mica batista de dantela, ca sa n-o murdareasca; nu se gandeste la nimic, decat la butoaiele pline de asfalt. Acum treaba a inceput sa mearga; iar Kettelring, clipind din ochii arsi de vapaie, schiteaza in aer cu un deget febril fabricile care se vor inalta aci. Haiti Lake Asphalt Works sau ceva in genul asta. E drept ca mai sunt si unele neplaceri – de pilda, mulatrul care duce butoaiele la Gonaives. Are numai pene de motor si tot el e coltos. „Camion prost, domnule, drum rau.” Kettelring l-a izgonit si acum conduce singur, masina zdrangane pe drumul portului plina de butoaie si el se bucura vazandu-le cum se aduna acolo. Sute de butoaie, sute si alte sute, ce frumusete! Numai ca mulatrul concediat nu era un oarecare si vazuse o bucata de lume: hoinarea in jurul lui Haiti Lake Asphalt Works cu camasa descheiata si purta vorbe despre conditiile de lucru si despre nerusinatii de straini, pana cand intr-o zi au venit la Kettelring patru negri; isi dadeau coate si framantau pamantul – pe scurt au pus problema: ori mulatrul era primit la lucru ca supraveghetor, ori… Kettelring se facu rosu.
– Ori ce?
Le puse intrebarea in clipa in care despiedica pistolul.
Din asta a iesit o greva. O greva organizata. Nu-i ramasesera acolo decat cativa oameni atat de bolnavi, incat n-ar fi ajuns acasa nici pe jos. Se pare ca Kettelring isi pierduse cumpatul; apuca tarnacopul si, in genunchi, in mijlocul noroiului, incepu sa sfarame bolovanii de asfalt, gemand si horcaind sa-i traga la cazane, in timp ce ceilalti il priveau cu gurile cascate si nu indrazneau sa ia sapa in mana. Cand a umplut un cazan, l-a podidit plansul. „Pierre, Pierre!” suspina el; dupa aceea au fugit si bolnavii.
Doua zile a mai stat Kettelring langa lacul de asfalt parasit, ca sa priveasca cum se umplu gropile sapate cu asfalt nou. Mii, sute de mii de tonte de asfalt. Sute si sute de butoaie care-si asteapta cumparatorul. Apoi infasura in batistuta de dantela o bucatica de asfalt brut si o alta prelucrata, lucioasa ca antracitul, si porni, huruind cu camionul fara incarcatura, spre Port-au-Prince. Acolo dormi, frant de oboseala, patruzeci si opt de ore.
Si iata-l din nou in fata portii ferecate a casei cuba­nezului. Bate cu ciocanelul: deschideti, deschideti! Insul inalt se iveste in spatele grilajului, dar nu deschide.
– Ce doreste domnu?
– Vreau sa vorbesc cu camagueyno, acum imediat, striga ragusit Kettelring. Deschide, omule!
– No, senor, mormaie insul. Am ordin sa nu va deschid.
– Spune-i, zise Kettelring scrasnind, spune-i ca am o afacere pentru el, o afacere uriasa, si zangani in buzunar cele doua bucati de asfalt. Spune-i…
– No, senor.
Kettelring isi freca fruntea.
– Ai putea… sa-i predai o scrisoare?
– No, senor.
Liniste, seara e inmiresmata de parfumul florilor.
– Noapte buna, senor
Si iar s-a-ntors in sud, in Insule; peste tot are relatii comerciale cu barbati carora candva le-a pus cutitul la gat sau cu care a pus la cale crahul zaharului; cel putin, oamenii stiu cu cine au onoarea. Scoate in fata lor cele doua bucati de asfalt din batista de dantela si le arata: priviti ce mai asfalt, negru si lucios ca pupila. Mii, sute de mii de tone, un lac intreg. Afacere de milioane. Ei! Ce zici, ai merge cu mine?
Oamenii se scarpina in cap si ofteaza. Vremuri grele, Mr. Kettelring; nici asfaltul nu merge; se zice ca la Trinidad concediaza bratele de munca. Se pare ca daca au pierdut credinta in zahar, li s-a zdruncinat toata credinta… in orice. Nu, nu domnule, nu e nimic de facut; nici um cent, nici un penny nu mai investesc in insulele astea blestemate.
Kettelring se taraie cu un vas din port in port. Ziua doarme si noaptea sta la pupa ca un stalp; s-ar putea lega odgonul de el. Am sa ma-ntorc, Mary, am sa ma-ntorc!
Toti clatina din cap cu gravitate. Nu-i nimic de facut, Mr. Kettelring, nicaieri nici un credit, nici un chef de nimic; si in Dominica au oprit asaltul turtelor de asfalt; daca ai astepta zece, douazeci de ani, ar fi altceva; lucrurile astea afurisite nu tin o vesnicie.
Acum nu mai e decat o singura cale: cu domnii de la Trinidad Lake Asphalt Company; la Trinidad cand, cu fruntea nadusita, desfacu cele doua bucati de asfalt din batista de dantela; nici nu l-au privit macar.
– Ce sa facem cu asta, domnule… domnule Cattlering ti se spune, nu? Aici noi avem asfalt pentru inca cincizeci de ani si putem face fata foarte bine pietii mondiale. Aici am investit atatia bani, de ce am deschide alt santier?
– Pentru ca asfaltul meu e mai bun; nu e in el atata apa si argila – si acolo tasneste un titei greu.
Se pornira pe ras! Cu atat mai rau, domnule… domnule Cattle. Nu s-ar putea, sa zicem, inunda cu apa ca sa dispara pentru totdeauna? In cazul asta poate l-am putea cumpa­ra – se-ntelege, la pretul curent al terenurilor din Haiti. Good-bey, Mr. Kling.
Good bye, good bye! in sfarsit am scapat si tare ma simt usurat, nu m-am simtit acasa in lumea asta comerciala si de tranzactii: imi era mai straina decat o mlastina cu aligatori, dar ce sa-i faci, ma miscam in ea ca intr-o jungla.

*****

In seara aceea Mr. Kettelring sedea in camera unui hotel ieftin. Baga o foaie de hartie in masina lui de scris si incepu incet sa bata: “Draga domnisoara Mary”…
Nu, scrisoarea asta nu poate fi scrisa la masina. Kettel­ring sta aplecat pe foaia de hartie si inmoaie creionul in saliva. E deznadajduitor de greu sa-ncepi cand de atata vreme, pe cat tii minte, n-ai mai scris litere unite si desenate dupa anumite legi si deprinderi. La masina s-ar scrie repede, n-ar tine atata, nu s-ar imprastia asa in fata ochilor. Kettelring se cocoseaza ca un elev care-si scrie prima lectie.
“Draga, cea mai draga, unica, aceasta e prima si ul­tima mea scrisoare. Am fagaduit sa ma-ntorc, sa vin ca un barbat cu nume si avere; acum nu am nimic, am naufragiat si plec. Unde? Nu stiu inca. Viata mea a ajuns la sfarsit si sunt prea satul ca sa mai incep din nou. Un lucru e sigur, Kettelring nu mai exista si ar fi inutil sa te mai gandesti cine o fi fost. Daca as sti ca exista pe lume vreun loc unde se poate trai fara nume, m-as duce acolo; dar si pentru cersit omul are nevoie de nume.
Unica mea dragoste, ce nebunie sa te numesc dragoste si sa-ti spun, a mea. Acum stii ca nu ma mai intorc; sa stii ca te iubesc ca in prima zi, mai mult, infinit mai mult, caci cu cat am suferit mai mult, cu atat te-am iubit mai mult.”
Kettelring ramase ingandurat. Cine stie daca mai as­teapta. S-au implinit trei ani de cand am plecat; poate s-a casatorit cu vreun yankeu in pantofi albi… Eh! sa fie fericita.
„Nu stiu daca cred in Dumnezeu, dar imi impreun mainile si ma rog sa fii fericita. Trebuie sa existe un Dumne­zeu intelept numai fiindca n-a unit destinul dumitale cu al meu. Ramas bun, ramas bun, noi doi nu ne vom mai revedea niciodata.”
Kettelring aproape trebui sa-si lipeasca fata de hartie pentru ca nu vedea si mazgali repede iscalitura. In clipa aceea a inlemnit, parca fusese lovit in cap. Nu se iscalise cu numele George Kettelring. Cu ochii incetosati de lacrimi, scrisese fara sa-si dea seama adevaratul sau nume, uitat de atatia ani.

*****

Nu putu sa mai stea la hotel, iesi afara in noapte; se aseza in port, pe o gramada de traverse, sub supraveghe­rea politistului negru, cu coatele rezemate pe genunchi si privind in apa neagra, clipocinda. Acum stie totul, nici n-are nevoie sa se mai gandeasca; asaza totul in sine ca pe niste carti, sa nu iasa nici una in afara; intoarce numai una sau alta dintre foi, da, e acolo, nu lipseste nimic. Ce sentiment ciudat!

Casa. Nu, camin fara mama, odai mari cu perdele grele si mobila neagra, demna. Un tata care n-avea timp pentru copil, mare, strain, sever. O matusa infricosata, tematoare – fii atent, baietele, nu te aseza acolo, nu baga in gura, n-ai voie sa te joci cu copiii aia murdari. Mingea rosie cu verde, era jucaria cea mai iubita fiindca era furata de pe strada, de la un copil galagios, de la unul dintre fericitii care aveau voie sa umble desculti si cu nasul murdar, sa se joace cu noroi sau sa stea jos pe nisip! Fostul domn Kettelring zambeste si ochii ii stralucesc. Vezi, matusa, pana la urma tot am reusit sa umblu descult si murdar ca un carbunar; am mancat castraveti dupa ce o negresa mi i-a sters cu camasa ei murdara, si mere crude, luate din colbul drumului. Kettelring de altadata incearca un sentiment aproape de razbunare potolita. Totusi am reusit sa fac asa cum am vrut.
Apoi baiatul nelinistit, a carui salbaticie innascuta e inabusita de asa-zisa educatie, incepe sa-nteleaga meseria tatalui sau. Aceasta meserie era bogatia. Aceasta profesie era jocul la bursa si, mai tarziu, dupa ce gasisera valiza cu bani si diamante bine ascunse in fundul ei, fabricile –tot ce gasisera fusese investit in terenuri si fabrici. Meseria asta din urma silea un numar cat mai mare de oameni sa munceasca cat mai mult si cat mai ieftin.. Baiatul vede multimile de muncitori care se-ndreapta spre portile fabricilor cu mirosul lor acru specific si are senzatia ca toti oamenii astia il urasc. Tata e obisnuit sa strige si sa comande; Dumnezeu stie cu cata furie se agoniseste bogatia. Ai zice ca nici nu merita sa-ti faci atata sange rau; dar de, averea nu e ceva mort, vrea sa manance ca sa nu moara si trebuie hranita bine. Tie, baiete, iti vor fi incredintate odata aceste bunuri, dar nu ca sa le ai, ci spre a le inmulti; de aceea invata sa strangi si sa te straduiesti, intr-o zi vei fi obligat sa silesti pe altii sa se grabeasca si sa se multumeasca cu putin. Te cresc pentru o viata practica; te cresc pentru averea mea. Fostul Kettelring se stramba. Asadar, de la tata am mostenit stiinta de a da ordine si de a chinui oamenii; ia te uita! deci, totusi, o mostenire. Odinioara, da, odinioara tanarului nu-i placea; era mai degraba usuratic si lenes – dar poate ca era numai o impotrivire fata de ceea ce-i fusese destinat sa fie viitorul sau. Si tu, baiete, ai sa calci pe urmele mele.
Kettelring cel de altadata se cutremura de un ras tacut. Nu, e sigur ca n-a mers pe urmele tatalui sau. Era numai un print mostenitor, care asteapta sa vada cum se desfasoara evenimentele. Si dinadins si-a ales o societate proasta si lucruri de soiul asta. Apoi, se-ntelege, datorii, ridicole, dar nu tocmai onorabile. Tatal tremura de enervare. Chestioneaza ce-nseamna asta, de ce i-au trebuit banii, si asa mai departe; mai baiete, tu crezi ca de aia ma spetesc eu muncind, ce, pentru nimicnicia ta castig si-mi strang banii? Atunci, se-ntelege, in sufletul copilului a izbucnit impotrivirea; cu pumnii stransi ii striga parintelui in fata: pastreaza-ti banii, crapa cu ei, eu nu-i vreau; nu-mi pasa de banii tai, ma dezgusta; sa nu-ti inchipui ca am sa fiu sclavul lor, ca tine! Tatal devine violent, ce ciudat ca n-a dat peste el atunci damblaua; i-a aratat usa si a strecurat printre dinti un: mars! A mai trantit si usa, ostentativ, si gata, pleaca baietelul.
Fostul domn Kettelring scutura din cap. Dumnezeule, ce prostie! in cate familii nu sunt descarcari de-astea, de, naiba sa le ia! Numai ca de data aceea s-au ciocnit doua firi la fel de darze si de incapatanate. Baiatul nu s-a mai intors si n-a venit nici cand l-a invitat la el avocatul tata­lui sau. In cele din urma, demnul prieten, juristul, l-a gasit pe fiul risipitor in port cu un fel de anarhista teore­ticiana si practiciana si, pentru ca tanarul domn altfel n-a admis, a trebuit in aceasta situatie scandaloasa sa-i expuna mesajul sau. S-a achitat destul de bine; pe de-o parte se incrunta cu severitate, pe de alta parte era de o bunavointa plina de tact si de indulgenta, fiindca tine­retea trebuie sa fie furtunoasa, mai ales la un tanar moste­nitor cum era acesta. Tatal dumnea­voastra va comunica, ca nu vrea sa va vada, atata timp cat nu va vine mintea la cap; tinere prieten, adauga el cu sinceritate, nu ma-ndoiesc ca ai sa-ncerci s-o faci si ca ai sa reusesti, asa-i ca da? Intre noi fie zis, tatalui dumneavoastra e apreciata acum la treizeci, treizeci si cinci de milioane de euro; tinere, cu o asemenea avere nu se glumeste. Spunand asta, parea intr-adevar nemaipomenit de serios si de solemn, dar se inveseli iarasi. Tatal dumneavoastra mi-a cerut sa va spun ca e dispus sa va plateasca prin mine pana la terminarea studiilor superioare o anumita suma de bani. Si numi o suma aproape mizera – batranul avar isi ramasese credincios si in dreapta lui manie. Fireste, daca nici dupa asta nu reveniti la ganduri mai intelepte... si avocatul ridica din umeri, elocvent. – Dar eu cred ca viata va fi pentru dumneavoastra o scoala aspra si sanatoasa.
– Ada banii incoace, se auzi mostenitorul celor treizeci de milioane, si spune-i batranului ca-i doresc o viata foarte indelungata spre a ma astepta pe mine.
Anarhista aplauda entuziasmata.
Domnul avocat o ameninta cu un deget gras.
– Dumneata, dumneata sa nu sucesti capul tanarului nostru prieten… Sa se distreze, asta da, dar… nimic mai mult, s-a inteles?
Fata scoase limba la el; dar binevoitorul si stralucitul jurist stranse cu caldura mana fiului risipitor.
– Draga, draga prietene, rosti el miscat, ne vom bucura cu totii de apropiata dumitale reintoarcere.
Pana la absolvire a hoinarit, asa cum stiu s-o faca tinerii. Se intelege: Paris, Marsilia, Algeria, Paris, Bruxelles, Amsterdam, Sevilla, Madrid si iarasi Paris. Dupa cate stia el, tatal sau parca scapase o data cu risipirea familiei de o ultima piedica, se infunda bolnavicios in ocupatia de a face bani si intr-o avaritie nenorocita si senila. Dumnezeu cu el, dar gramada lui de bani va creste. Fix la data absolvirii a incetat sa-i trimita si mica suma de bani. Fiul risipitor s-a infuriat: Credeti ca acum am sa va cad in genunchi? Iata ca n-am s-o fac! Incerca sa munceasca, dar ciudat: o data cu munca l-a ajuns si mizeria din cauza saraciei, iar cand a incercat sa duca fostul lui stil de viata, n-a mai mers; avea scris ceva pe frunte, care-l facea suspect de saracie. In vremea aceea umbla cu o fata care era bolnava si-si pierduse postul. Ii era mila de ea si ar fi vrut s-o ajute; scrise prietenului jurist al tatalui sau ca din intamplare are nevoie pentru o scurta vreme de cateva mii de euro. Primi la centima atat cat costa drumul de la Bucuresti acasa cu clasa a treia si o scrisoare in care i se aducea la cunostinta ca tatal sau e dispus sa-l ierte daca tanarul vrea sa vina acasa si sa lucreze cuminte si asa mai departe. Scrasni din dinti si, fara fanfaronada, isi spuse: “Mai bine mor de foame”.
Fostul domn Kettelring, care sedea pe traversele din Port of Spain, aproape se sperie. O spusese cu glas tare ca si atunci, dar acum clatina din cap.

*****

Kettelring cel de odinioara se priveste cu o uimitoare claritate: daca ar fi fost intr-adevar, efectiv, un om sarac, cu siguranta ca s-ar fi stabilit pe undeva; nu o data avusese prilejul. Poate contabil la Casablanca sau comis-voiajor, la Marsilia. Era mostenitorul a trei­zeci, patruzeci, cincizeci de milioane sau cat a mai adunat batranul pana acum, acasa; cum sa se certe cu negustorul grosolan si morocanos pentru alegerea a douazeci de duzini de nasturi? Cateodata era cuprins de ridicolul situatiei sale, nu putea s-o ia in serios, nu putea sa se ia la harta, cu fata nadusita si inflacarata, pentru o mana de bani; deodata i se citea in ochi ca nu face decat sa se amuze sau cam asa, iar el uneori se usura printr-o pozna atat de provocatoare, incat nu-i mai ramanea decat sa schimbe locul cu cea mai mare viteza.
Fostul domn Kettelring isi aminti cu o anumita placere cum, ajuns contabil in Palermo, dupa o noua portie de insulte venita din partea sefului sau, un ins scund, slabanog, mustacios si foarte intepat dar care conducea ramura contrabandei cu whiskey in Mafie, s-a razbunat recreind situatia in care, cu multi ani in urma gasise acea geanta cu bani: a “uitat” in trenul de la aeroport toti banii primiti de la un client – cinci milioane de euro. Ii placea sa creada ca, in urma cu multi ani, gasise geanta aceea in aceleasi imprejurari. Pana la urma nu m-am vandut ieftin acelor magari si, poate si astazi, mai au gura fierbinte si uscata de furie, cand isi amintesc de obraznicul care s-a purtat fata de ei atat de necuviincios… si pe urma salutare, sa ma pupati… si sa ma cautati mult si bine….
Acum, cand se gandeste la asta, are impresia ca de fapt nu fusese realitate adevarata, ca fusese ceva iluzoriu: orice facea nu putea scapa de sentimentul ca era un pro­vizorat, ceva lipsit de seriozitate, facut la intamplare si experimental. Reala a fost numai impotrivirea care l-a impins pe drum, adica mai ales pe langa drum; si in mizeria extrema avea la indemana milioanele pe care le putea atinge numai sa vrea. Poti sa-i zangani in buzunar cand hoinaresti pe strazi, individ fara domiciliu si profesie, poti sa te uiti cu rautate la toti oamenii care evita pe vagabondul suspect; daca ati sti cine sunt eu! Ai milioane in buzunar si totusi nu-ti cumperi cu ele nici un pahar cu bere. Era de altfel sursa vesnica a unui soi de distractie; nu poate uita bucuria salbatica cu care a cersit prima oara; era in Livorno, printre stoluri de pescarusi, cand o doamna cu niste matanii incalcite in jurul mainii se uita ingrozita la baiatul care se schimonosea: “In nome di Dio, la signora…”
Fostul domn Kettelring isi freca fruntea. Nu, n-as fi rezistat, daca ar fi fost… adevarat; dar nu era decat un joc cu imposibilul. Ca si cum as fi incercat cat rezist pana sa intind mana ca sa strig dupa ajutor. Si chinul suresci­tant de a sta pe marginea trotuarului si de a te uita flamand la cele mai frumoase si mai stralucitoare femei… – numai sa vreau si ati fi ale mele, dar acum, se intelege, nici nu ma vedeti, monstrilor.
Legaturile de familie si averea dau dependenta si-l fac pe om asezat. Cum n-aveam niciuna din acestea si cum putin imi pasa de mizerie sau de bani eram ca un balon fara ancora si lest, purtat incotro da Dumnezeu si sufla diavolul. Da, cu siguranta ca hoinareala e o nebunie, o dereglare a activi­tatii centrilor de proprietate, e ceva ca pierderea echilibru­lui..
Stai, aici e ceva care ar trebui iscodit. Ba nu, asta a fost numai o tampenie de vitel. De fapt nu, hai sa o numim prostie. Atunci ma indeletniceam cu ceva pe un vapor, era
la Plymouth; seara ma duceam la far, cu o fata. Era o englezoaica marun­tica si slaba, avea saptesprezece ani. Ma tinea de mana si incerca sa-l aduca pe drumul cel bun pe marinarul mare si stricat. Fostul domn Kettelring scrasni. Pai asta era aproape ca si cum… ca si atunci cand Mary, Maria Dolores, m-a tinut de mana vrand sa m-aduca la eul meu! Deci in viata sunt si semne pe care nu le intelegem? Fostul marinar se uita ingrozit in apele negre, dar vedea o seara transparenta, luminile verzi si galbene ale geamandurilor si departarea aceea, departarea aceea neteda si frumoasa. Ma tinea de mana si respira repede – promite-mi, promite-mi ca ai sa fii cumsecade si candva ai sa te opresti aci. Fata lucra intr-o fabrica. Sa-i spuna de milioanele pe care le are la indemana n-ar fi oare ca o poveste din O mie si una de nopti? Ii statea pe limba, dar a inghitit cuvintele cam silnic si parca pripit. M-a sarutat speriata si neindemanatic, iar eu i-am spus “ma-ntorc”.
Vasul acela pleca in Indiile Apusene si eu nu m-am mai intors.
Asa, si acum suntem aici, am ajuns sanatosi, si asta e totul. – Nu, nu e totul, raspunde un glas sever. Aminteste-ti cum a fost mai departe. – Ce sa fie? Am fugit de pe vas, asta s-a-ntamplat aici, la Trinidad, chiar aici in Port of Spain, asa-i? – Da, si mai departe, mai departe ce-a fost? – Pe urma m-am prabusit: indata ce omul decade, zadarnic, nu se mai poate opri. – Spune, cat de jos? – Ei! am fost hamal in port si magazioner, umblam cu fel de fel de hartii in mana. – Si mai departe n-a fost nimic? – Am supravegheat negri la un lac de asfalt. – Si a mai fost ceva, nu? – Da, am fost chelner la o carciuma in Guadelupa si in Matanzas, duceam cocktailuri si gheata.
Altceva nimic, mai rau?
Fostul Mr. Kettelring isi ascunde obrajii in palmele fierbinti si geme. Lasa asta, era ceva si aici. Era o razbuna­re, o razbunare pentru ca ma lasasera sa cad atat de jos. Ma delectam privindu-mi injosirea. “Derbedeilor, luati, mancati-va milioanele; uitati-va cu totii cum arat unicul fiu si mostenitorul milionarului!”,“Da, sa ne uitam!”, “Da, uitati-va, il intretine o mulatra – asa, acum stiti. O iubeste si ii aduce betivi, ei, celei mai degenerate dintre prostituate, iar in timpul asta el isi asteapta afara partea ce i se cuvine.”
Deci, asta a fost. Fostului Kettelring, si capul ii aluneca adanc, in piept. In cafenea sedea un yankeu si eu ma schimonoseam ca un tampit: domnule, pot sa va conduc la o fata… frumoasa, de culoare. Americanul se facu rosu si sari, pesemne nu putea sa suporte rusinea albului; apoi m-a lovit in obraz, in obrazul asta – pe fata fostului Kettelring se ivi o pata rosie. Mi-a aruncat o hartie mototolita de cinci dolari, in timp ce ma zvarleau in strada. M-am intors dupa hartia de cinci dolari si m-am tarat pe jos ca un caine.
Kettelring cel de odinioara isi ridica ochii plini de groaza. Oare un lucru ca asta nu se poate uita niciodata? Poate totusi, incearca, incearca sa uiti.
Da, m-am imbatat ca un animal si tot n-am putut sa uit; am umblat clatinandu-ma nu mai stiu pe unde. Pe un drum, printre bougainvillea inflorite.
Da, da, chiar acolo; am auzit latrand un pistol si cineva care alerga s-a lovit de mine. Apoi, apoi in sfarsit am uitat tot ce-a fost.

*****

Fostul Kettelring se opri sa se odihneasca. Asa, acum ti-am spus tot, si orice ai face nu poate fi mai rau ca asta. Si, sa vezi, nici atunci cand am umblat ca un caine in patru labe nu m-am lasat, nimic n-a izbucnit in mine: destul, ma predau si asta sa fie intoarcerea cu rugamintea de iertare, intoarcerea acasa. Nu faceam decat sa beau si sa urlu pentru infrangere. Era de fapt… un fel de victorie.
Si acum te predai.
Da, acum ma predau, si cu ce bucurie, Dumnezeule, cu ce bucurie! Daca mi-ar cere sa ma scuip in obraz sau sa merg in patru labe, o fac. Stiu pentru ce. E pentru ea, pentru fata cubanezului.
Sau poate ca sa-l invingi pe batranul camagueyno.
Taci, nu-i adevarat. E pentru ea. Nu i-am spus ca ma-ntorc, nu i-am dat cuvantul de onoare?
Cuvantul tau de onoare, peste, peste ordinar!
Fie si peste, numai sa stiu cine sunt. Ce vrei, ajungi om intreg abia dupa ce-ai fost doborat. Atunci vine cunoas­terea, care e adevarata, o realitate fara de intoarcere, nu o inchipuire.
Infrangerea.
Da, infrangerea asta. Puterea de a te preda este o usurare uriasa; sa-ncrucisezi mainile pe piept si sa te predai.
Cui?
Iubirii. Sa iubesti infrant si umilit – abia atunci se stie ce e dragostea. Nu mai esti erou, ci un peste haituit si palmuit; ai umblat pe jos ca un animal si totusi vei fi rasplatit cu haina cea mai frumoasa si in deget ti se va pune un inel. Asta e minunea. Stiu, eu stiu ca ea ma asteapta;acum pot veni s-o iau. Isuse Hristoase, cat sunt de fericit!
Fericit, adevarat?
Nespus de fericit, ma trec fiori, uite, uite cum imi arde fata.
Asta-i obrazul stang. Arde locul unde ai fost pal­muit.
Nu, nu e palma. Cum, nu stii? Pe obrazul asta m-a sarutat. Da, l-a sarutat si l-a strivit plangand, nu stii? Tot dorul, apoi iadul si munca aia cumplita, totul n-a fost decat pentru ea.
Si palma?
Da, si palma a fost pentru ea. Ca sa se infaptuiasca minunea. Si eu ma duc s-o iau; va astepta in gradina ca atunci. . .
. . . Si-si va pune palma pe mana ta.
Pentru Dumnezeu, nu-mi mai vorbi de palma ei! Cand spui palma, imi tremura barba si degetele. Cum m-a luat atunci de mana – ma gandesc la degetele ei netede, inceteaza, inceteaza!
Esti nespus de fericit?
Da, nu, stai, asta are sa vina. Afurisitul de plans! Cum poate un om sa iubeasca atat de absurd de mult! Daca m-ar astepta acolo, acolo la frasinul ala, m-as ingrozi, Dumnezeule, cat e de departe, cand s-ajung la ea! Si pana am s-o tin de mana, de incheietura, Dumnezeule, cat e de mult!
Esti fericit, deci?
Vezi doar ca pot sa si innebunesc! Cand o re­vad? Mai intai trebuie sa ma-ntorc acasa, asa e, trebuie sa plec capul, sa cer iertare, trebuie sa-mi iau in primire numele si sa redevin om; apoi din nou peste mare, nu, asta nu-i posibil, n-am sa supravietuiesc, nu e posibil, atata vreme!
Sa ma duc inainte la ea si sa-i spun?
Nu, nu pot, nu trebuie, nu merge. Am spus ca ma duc dupa ea cand voi avea dreptul. Nu trebuie s-o dezamagesc. Trebuie sa ma duc acasa, intai acasa si abia pe urma voi bate la grilajul acela ca un om care are dreptul sa bata. Deschideti, am venit pentru ea.
Politistul negru, care il privise vreme indelungata cum vorbeste singur si da din maini, se apropie de el:
– Hei, domnule!
Fostul Kettelring ridica ochii,
– Intelegi, spuse el repede. Intai trebuie sa merg acasa. Nu stiu daca tata mai traieste, dar daca da, Dum­nezeu mi-e martor, am sa-i sarut mana si am sa-i spun: binecuvanteaza, tata, pe pastorul de porci, care a cerut sa manance terciul porcilor. Am pacatuit impotriva ceru­lui si impotriva ta, si nu sunt demn sa ma numesc fiul tau. Dar el, batranul avar, se va bucura zicand: acest fiu al meu, mort a fost si a inviat; pierdut a fost si l-am aflat. Asa e, frate al meu intru Evanghelie.
– Amin, spuse militianul negru vrand sa plece.
– Stai putin, dar asta inseamna ca totul ii va fi iertat fiului risipitor? I se va ierta desfraul si foamea lui animalica; stearsa va ii si palma aceea. Aduceti haina cea mai buna si invesmantati-l, puneti-i un inel in deget.
Fostul Kettelring se ridica si lacrimile ii curgeau din ochi.
– Eu cred totusi ca tatal meu e in viata si m-asteapta cu batranetea lui ca sa faca din mine un bogatas si un avar, cum a fost si el. Nu stii, nu stii ce-l asteapta pe fiul risipi­tor; nu stii ce sacrifica el. Dar nu, ea asteapta; vin, Mary, eu ma intorc, dar mai intai trebuie sa ma duc acasa.
– Va conduc, domnule, zise politistul negru. Unde mergeti?
– Acolo, si arata cu mana spre cerul intreg, spre orizontul biciuit de fulgere.
Nu putea merge cu vaporul. Drumul cu vaporul era prea incet si linistitor si nu avea rit­mul violent al firii lui. A trebuit sa zboare fixandu-si nerab­dator ochii pe linia orizontului. Pilotul sta nemiscat, ca si cum ar dormi; oh, sa-i dau un pumn in ceafa, sa se trezeasca si sa zboare mai repede? Si asa a sarit din avion in avion, asurzit si ametit de zgomotul motorului, constient numai de un singur lucru: graba. Pe ultimul aeroport, aproape de portile casei, coarda zanganitoare a vitezei a plesnit deodata. Nu se putea zbura, e furtuna. E furios, face spume la gura – asta-i furtuna? Cainilor, caini paduchiosi, dac-ati sti cum arata un uragan, acolo in Sud! Bine, deci voi lua un avion particular, oricat ar costa; si din nou ago­nia nerabdarii crispata, nebuna, pumnii stransi, dintii infipti in batista de dantela. O lumina alba il orbi. Urma rostogolirea, flacara, mirosul de kerosen si lacul negru al lesinului care-l acoperea.