Kant_emir

Intr-o buna zi am fost invitat sa iau masa la marele boier Sir Inga. Conacul lui se afla la vreo cinci kilometri de satuletul meu. Mi-am pus fracul si m-am dus la Sir Inga. Masa era fixata pentru ora sase; am ajuns la cinci si totusi am gasit o multime de nobili in uniforme, in haine civile si alte costume mai putin caracteristice. Stapanul casei m-a intampinat cu amabilitate, dar indata se repezi in antreu. Astepta pe un mare demnitar si era cuprins de o tulburare cu totul nepotrivita cu averea si situatia lui independenta. Sir Inga nu fusese niciodata insurat si nu-i placea societatea femeilor; la el nu se adunau decat barbati. Traia pe picior mare, marise si organizase admirabil conacul parintesc, comanda in fiecare an, de la crama Oprisor, vinuri de vreo cincizeci de mii de lei si, in general, se bucura de cea mai mare stima. Sir Inga iesise de mult la pensie si nu nazuia la nici un fel de onoruri… Ce-l facea oare sa ravneasca vizita unui oaspete de vaza si sa se framante astfel din zori, in ziua pranzului de gala? Asta va ramane un mister de nepatruns, cum obisnuia sa spuie un avocat cunoscut de al meu, cand il intrebai daca ia mita de la clienti binevoitori.
Despartindu-ma de gazda, am inceput a ma plimba prin odai. Aproape toti oaspetii imi erau necunoscuti. Vreo douazeci de persoane stateau la mesele de joc. Printre acesti amatori de canasta se aflau: doi militari cu chipuri nobile, cam vestejite, si cativa civili purtand cravata inalta si stramta, mustata canita cu varfurile lasate, cum o poarta oamenii hotarati, dar cumsecade (aceste persoane cumsecade bateau cartile cu multa demnitate si, fara a intoarce capul, strecurau cautaturi piezise spre noii sositi); mai erau printre dansii cinci sau sase functionari cu burti rotunjioare, manii grasulii si umede si cu picioarele stranse modest subt scaun. Ceilalti nobili stateau pe canapele ori formau grupuri in usi si la ferestre; intr-un colt, un boiernas de tara, cu infatisare feminina, fara par in cap, aratand ca o pula cu ochi, tresarea, se inrosea, rasucindu-si tulburat pe pantece brelocul de la ceas, desi nimeni nu-l lua in seama. Alti domni in jachete si pantaloni cadrilati, iesiti din atelierele vestitului croitor clujean, maistrul Doar El, discutau foarte degajat si vioi, sucindu-si gratios cefele grase si lucii; iar un tanar blond si miop de vreo douazeci de ani, invesmantat in negru din cap pana-n picioare, zambea intruna sarcastic, desi evident intimidat.
Dar incepusem sa ma cam plictisesc, cand deodata se alatura de mine un oarecare Cr3tz, student cu facultatea inca neterminata, care traia in casa lui Sir Inga in calitate de… greu de spus in ce anume calitate. Era mare mester in dresajul cailor. Il cunoscusem la Bucuresti. Era din categoria tinerilor care “faceau pe mortul” la examene, adica nu raspundeau un cuvant la intrebarile profesorului nemultumit. Iata cum se petreceau lucrurile: sa presupunem ca-l cheama pe Cr3tz. Cr3tz, care pana atunci statuse in banca drept si nemiscat, scaldat intr-o sudoare fierbinte, plimband ochi rataciti in jur, se ridica si, incheindu-si cu graba tunica pana sus, incepe a inota c-un umar inainte spre masa examinatorilor. „Trage, te rog, un biletel”, ii spune profesorul cu amabilitate. Cr3tz intinde o mana tremuratoare si pipaie febril gramada de biletele: „Fii bun si nu alege”, ii spune cu glas ragusit un batran artagos, profesor strain de la alta facultate. Cr3tz se supune soartei, trage un biletel, ii citeste numarul si trece la fereastra, asteptand sa ispraveasca de raspuns cel de dinaintea lui. Acolo la geam, nemiscat ca o stana, nu-si mai dezlipeste ochii de la biletel, decat ca sa plimbe, ca si mai inainte, o privire buimaca, in jur. Dar iata ca cel de dinaintea lui a sfarsit de raspuns si i se spune: „Bine, poti pleca”, ori chiar: „Bine, foarte bine”, dupa cum a raspuns. E randul lui Cr3tz. Se scoala si se apropie de masa cu pas hotarat. „Citeste biletelul!” i se spune. Cr3tz duce cu amandoua manile biletelul pana subt nas, citeste domol si tot domol isi lasa manile in jos. „Ei, raspunde, te rog , rosteste alene acelasi profesor, lasandu-se pe spate si incrucisandu-si manile la piept. Domneste o tacere mormantala. „Ce-i cu dumneata?” Cr3tz tace. Batranelul cel strain incepe a se enerva. „Spune macar o vorba!” Dar Cr3tz al nostru tace ca trasnit. Ceafa lui incremenita, tunsa scurt, atrage privirile curioase ale tuturor camarazilor. Batranelului mai sa-i iasa ochii din cap. Hotarat ca are o antipatie profunda pentru Cr3tz. „Hm, ciudat… observa celalalt examinator. De ce stai asa ca un mut? Ma rog, poate ca nu stii, spune atunci asa!” „Dati-mi voie sa trag alt biletel”, spune inabusit nefericitul. Profesorii se uita unul la altul. „Hai, fie!” da din mana presedintele comisiei. Cr3tz scoate alt biletel, se duce iar la fereastra, se intoarce iar si incremeneste din nou in tacere. Batranelul strain e gata sa-l manance de viu. In sfarsit, ii dau drumul si-i pun nota unu. Ei, va inchipuiti poate ca Cr3tz pleaca? As! de unde! Se intoarce la locul lui si ramane acolo tintuit pana la sfarsitul examenului. „Uf!… Ce chin! Sunt numai o apa!” spune la plecare. Si toata ziua rataceste prin Bucuresti; din cand in cand se opreste si se apuca de cap, blestemandu-si cu amar soarta lui nenorocita. Bineinteles ca tot nu pune mana pe carte si a doua zi dimineata se repeta aceeasi poveste.
Ei, chiar acest Cr3tz se alaturase de mine. Am stat cu dansul de vorba despre Bucuresti, despre trasuri, despre femei…
– Nu vreti, se apleca el dintr-o data la urechea mea, sa va prezint pe omul cel mai spiritual din tinut?
– Ba cum nu, cu placere.
Cr3tz ma duse spre un omulet cu mustata si mot in frunte, purtand frac cafeniu si cravata multicolora; obrazul lui galben cu trasaturi mobile arata intr-adevar spirit si malitiozitate. Un zambet stramt si rautacios ii juca necontenit pe buze. Ochii mici si negri, pe jumatate inchisi, priveau sfidator pe subt genele neregulate. Langa el se afla un mosier gros si molau, dulce ca o acadea si pe deasupra si chior. Radea dinainte la toate glumele omuletului, parand ca nu mai poate de placere. Cr3tz ma prezinta epigramistului ce se numea Krapulax Jim. Am facut cunostinta si-am schimbat cele dintai formule de politete.
– Dati-mi voie sa va prezint pe cel mai bun amic al meu, spuse deodata Krapulax cu voce taioasa, apucand pe mosierul cel dulce de brat. Lasa, nu te trage, Oribile Mosh, adaogi el, ca nu te musca nimeni. Iata, urma el in vreme ce Oribilul Mosh, incurcat, se inclina atat de stangaci, de parca l-ar fi apucat deodata durerea de pantece, aveti in fata dumneavoastra un gentilom cum rar se intalneste; pana la varsta de cincizeci de ani s-a bucurat de o sanatate perfecta; apoi i s-a nazarit sa se caute singur de ochi, drept care a chiorat de tot. De-atunci isi lecuieste taranii cu-acelasi succes, care tarani ii pastreaza o vesnica recunostinta…
– Ah, cat e de… bolborosi Oribilul Mosh, inecandu-se de ras.
– Hai, da-i drumul, sfarseste, draga amice. Ca maine te pomenesti ca te aleg judecator si-odata ales, atunci sa te vad… Stiu, au sa gandeasca asesorii pentru dumneata, bineinteles; dar tot e necesar cateodata sa stii sa formulezi gandirea altuia. Vine, de pilda, Voda. Intreaba: „Ce-i cu judecatorul, de i se impleticeste limba?” „A avut un atac de dambla…” i se raspunde… „Atunci, luati-i repede sange.” Ei, recunoaste ca pentru un judecator e o situatie neplacuta. Mosierul cel dulce se stramba de ras.
– Ia priviti-l cum rade! urma Krapulax, uitandu-se cu dezgust la burta zguduita de ras a lui Oribilul Mosh. Si-adica de ce n-ar rade? adaogi el, intorcandu-se spre mine. Bine hranit, sanatos, pivnita ii e plina, copiii la casele lor si nevasta-sa e cam intr-o ureche. (Oribilul Mosh se intoarse putintel intr-o parte, ca si cum n-ar fi auzit tocmai bine, urmand sa hohoteasca.) Glumesc eu, glumesc, si nevasta-mea a fugit cu inginerul Invincible. A! Nu stiati? Da, da, uite-asa, a fugit si mi-a lasat o scrisoare: „Iubite Jim, iarta-ma! Orbita de pasiune fug cu alesul inimii mele. Ayala.”. Stii ceva? Haidem mai la o parte… Ne putem lipsi de tovarasia viitorului judecator… Ma lua de brat si ma trase la o fereastra.
– Trec drept un om de spirit, imi spuse el printre altele dar sa nu crezi ca-i adevarat. De drept sunt un inacrit, de aceea injur cu voce tare, de aceea vorbesc asa fara sa-mi pese. Si la drept vorbind la ce m-as sfii? Nu dau un ban pe parerea celorlalti si nu am nici un fel de ambitie: sunt rau, ei si ce-i cu asta? Si nici n-ai crede cum te tine treaz o stare ca asta… Iata de pilda, poftim, ia priveste la gazda noastra. Ma rog, de ce alearga asa, se uita mereu la ceas, zambeste, asuda, ia un aer important si ne lasa sa murim de foame? Parca cine stie ce scofala e un demnitar! Uite, uite, ca iar alearga; na, c-a inceput sa schioapete. Ia priveste!… Si Krapulax izbucni intr-un ras strident.
– Lipsesc doamnele, asta-i rau… urma el oftand adanc. Masa de becheri –altfel aici ar fi de noi. Priviti, priviti, exclama el deodata. Intra Piskeshu, barbatul cel barbos de colo, cu manusi galbene; asa are el obicei sa vie, intotdeauna tarziu. Afla de la mine ca-i prostul prostilor; dar sa-l vezi ce ifose isi da cand vorbeste cu de-alde noi. Face si el cateodata spirite, dar vai de acele spirite! Parc-ar taia franghie c-un cutit ruginit. Nu ma poate suferi. Ma duc sa-i prezint respectele mele.
Si Krapulax se repezi inaintea lui.
– Aha! Iata si dusmanul meu personal, imi spuse el rasarind iar langa mine. Uite, vezi pe omul acela cu fata stacojie si cu parul ca peria? Cel care isi smulge palaria din cap si se strecoara pe langa pereti, aruncand in jur priviri de lup? E asa de lipsit de facultatea de a gandi, mai ales dimineata inainte de cafea ori indata dupa ce-a pranzit, incat, daca-i spui „buna ziua”, el raspunde: „Cum?” A! Uite ca soseste si amiralul, urma Krapulax, amiral civil in retragere, amiral ruinat. Are o fata de zahar si o fabrica ciupita de varsat… Pardon, mi se pare ca nu m-am exprimat bine. Dar cred c-ai inteles… Deodata o mare agitatie se starni in randurile invitatilor. A sosit marele demnitar! Gazda se napusteste spre antreu, urmat indeaproape de cativa intimi ai casei si de unii oaspeti zelosi… Larma discutiilor conteneste, inlocuita de un murmur dulce si placut, ca zumzetul primavaratic al albinelor in stup. O singura viespe nedomolita, Krapulax, si importantul bondar, Oribilul Mosh, nu coboara glasurile… Si iata si matca, adica marele demnitar, ca-si face, in sfarsit, aparitia. Toate inimile ii ies in intampinare, toate trupurile se ridica, pana si dusmanul personal al lui Krapulax, pana si el isi indeasa barbia in piept. Inaltul personaj isi tine rangul cum nu se poate mai bine, demn, rasturnand mereu capul pe spate, in chip de salut; rosteste cateva cuvinte pline de bunavointa, precedate de cate un „a” pronuntat prelung si pe nas, se uita cu nemultumire la barba lui Piskeshu, de parc-ar vrea s-o inghita, si intinde amiralului civil, ruinat, cel c-o fabrica si c-o fata, aratatorul mainii stangi. Dupa cateva clipe, in care inaltul personaj gaseste vreme sa-si exprime de doua ori bucuria ca n-a intarziat la masa, intreaga societate se indreapta spre sufragerie, cu asii in frunte.
E oare nevoie sa mai povestim cum a fost asezat marele demnitar la locul de cinste, intre amiralul civil si presedintele regiunii, cum se straduia gazda, alergand, agitandu-se, poftind oaspetii, surazand in treacat cefei demnitarului si inghitind pe apucate, intr-un colt, ca un scolar, o farfurie de supa ori o bucatica de friptura; cum a servit majordomul un peste de un metru si jumatate c-un smoc de flori in gura; cum slugile in uniforme cu chipuri solemne staruiau grav pe langa fiecare gentilom, ba cu boier Pacha, ba cu boier Nec Sum si cum mai toti nobilii, si mai ales cei in varsta, desertau pahar dupa pahar, de parca vrand-nevrand s-ar fi supus unei datorii sacre; cum s-au destupat, in sfarsit, sticlele de sampanie si-au inceput a curge discursurile –toate acestea fara indoiala sunt prea bine cunoscute cititorului. Demna de luat in sama mi s-a parut anecdota povestita de marele demnitar, in persoana, in mijlocul tacerii vesele a tuturor celor de fata. Unul din oaspeti, amiralul ruinat pare-se, om la curent cu literatura cea mai moderna, aminti de influenta pe care o au femeile in general, si mai ales asupra tinerilor. „Da, da, se grabi sa ia vorba inaltul personaj, e adevarat; de aceea tinerii trebuiesc tinuti intr-o disciplina severa, caci altfel se poate intampla sa-si piarda capul din pricina oricarei fuste.” (Un suras vesel si copilaros aparu pe toate chipurile, ba, in privirea unui proprietar se putu citi chiar recunostinta.) „Pentru ca cei tineri sunt prosti.” (inaltul functionar, probabil pentru a-si da mai multa importanta, schimba uneori accentul cuvintelor.) „Uite, de pilda, baiatul meu, Gabuba, urma el, de-abia a implinit douazeci de ani, gagauta, si ma trezesc ca-mi spune: “Da-mi voie, tata, sa ma insor”. “Prostule, ii raspund eu, asteapta intai sa-ti faci o cariera”… Bineinteles, disperare, lacrimi… dar eu… basta… (Cuvantul „basta” demnitarul il rosti mai mult din burta decat din gura; apoi tacu si privi cu maretie la vecinul sau amiralul, ridicand neasteptat de tare din sprancene. Amiralul civil isi lasa gratios capul pe o parte, clipind usurel din ochi spre marele demnitar.) Ei, si ce credeti ca s-a intamplat? spuse iar inaltul functionar. Acuma singur imi scrie: “Iti multumesc, taticule, ca mi-ai dat o lectie buna…” Iata cum trebuie procedat.” Toti oaspetii, fireste, fura intru totul de acord cu povestitorul, parand parca si mai insufletiti in urma placerii si lectiei ce li se acordase… Dupa masa, intreaga societate se ridica si trecu in salon, cu larma mare, dar totusi cuviincioasa, asa cum se cuvine intr-o asemenea imprejurare… Unii se asezara la carti.
Sosind, in sfarsit, si seara, am poruncit vizitiului sa-mi pregateasca caleasca pentru a doua zi dimineata la ora cinci si m-am indreptat spre camera mea. Dar imi era dat ca in cursul aceleiasi zile sa mai fac cunostinta c-un om interesant.
Din pricina afluentei de oaspeti, nimeni nu dormea in camera singur. In odaita umeda si mucegaita in care m-a condus majordomul lui Sir Inga, am gasit un al doilea oaspete, care se si dezbracase. Vazandu-ma, se repezi sub plapuma, tragand-o bine pana subt nas, se foi o clipa pe perna de puf, si ramase linistit, privindu-ma tinta de subt marginea rotunda a scufiei lui de bumbac. M-am apropiat de celalalt pat (erau doua in odaie), m-am dezbracat si m-am intins in cearsafurile jilave. Vecinul meu se rasuci in asternut… I-am poftit noapte buna.
A trecut asa cam vreo jumatate de ceas. Cu toate silintele mele, nu era chip sa adorm; ganduri nelamurite si fara rost mi se perindau prin minte intr-un sir nesfarsit, ca si cupele unei pompe hidraulice.
– Imi pare ca dumneata nu dormi? spuse deodata vecinul meu.
– Dupa cum vezi, i-am raspuns. Dar nici dumitale nu ti-i somn.
– A, mie niciodata nu mi-i somn.
– Cum asta?
– Uite-asa, ma culc fara sa stiu de ce ma culc si stau asa culcat pana ce-adorm.
– Atunci de ce te vari in pat, daca n-ai chef de somn?
– Dar ce sa fac alta?
N-am raspuns nimic.
– Mult ma mir, urma el dupa o mica tacere, cum de nu-s purici. Ar trebui sa fie.
– S-ar zice ca-ti pare rau dupa dansii? am replicat eu.
– Nu, nu-mi pare rau, dar imi plac lucrurile consecvente.
„Ia te uita de ce cuvinte se foloseste”, am spus eu in sinea mea.
Vecinul tacu iar o vreme.
– Vrei sa pui un ramasag cu mine? rasari el deodata cu voce mai tare.
– Ce fel de ramasag?
Personajul incepuse sa ma intereseze.
– Hm! Ce fel de ramasag! Uite: sunt incredintat ca ma iei drept un imbecil.
– Vai de mine! bolborosii eu cu uimire.
– Drept un taran, un salbatic… marturiseste…
– N-am placerea sa te cunosc, am raspuns. De unde ai tras asemenea concluzie?
– De unde? Chiar din tonul glasului dumitale; imi raspunzi cu-atata indiferenta… Si eu nici pe departe nu-s ce crezi dumneata…
– Dar da-mi voie…
– Ba, dumneata da-mi voie. Mai intai afla ca vorbesc frantuzeste tot asa de bine ca si dumneata, si germana desigur ca mai bine; al doilea, c-am petrecut trei ani in strainatate: numai la Berlin am stat opt luni. Am studiat pe Hegel, stimate domn, iar pe Goethe il stiu pe dinafara; in plus am fost multa vreme indragostit de fata unui profesor german, si-ntors in tara m-am insurat c-o domnisoara tuberculoasa si cam cheala, altminteri o fiinta cu totul deosebita. Vezi, prin urmare, ca sunt din tagma dumitale, nu un salbatic din cum ai putea crede… Sunt si eu ros de reflexiune si n-am in mine nimic primitiv.
Am inaltat capul si-am privit cu mai multa atentie pe omul acela ciudat. La lumina tulbure a candelei, de abia puteam sa-i deslusesc trasaturile.
– Uite, dumneata acuma te uiti la mine, urma el potrivindu-si scufia, si, de buna sama, te intrebi: cum de nu l-am remarcat in asta-sara? Sa-ti spun eu de ce nu m-ai remarcat: pentru ca nu ridic niciodata glasul, ma dosesc dupa altii, ma dau pe dupa usi si nu discut cu nimeni; pentru ca majordomul cand trece pe langa mine are grija sa-si ridice din vreme cotul la inaltimea pieptului meu… Si de ce toate acestea? Din doua motive: mai intai ca sunt sarac si al doilea ca sunt un resemnat… Spune drept, asa-i ca nu m-ai bagat in sama?
– Intr-adevar, n-am avut placerea…
– Pai, da, da, ma intrerupse el, eram sigur. Ridicandu-se in capul oaselor, isi incrucisa bratele; umbra lunga a scufiei se franse, trecand de pe perete pe tavan.
– Hai, marturiseste, urma el, privindu-ma dintr-o parte, ca ma socotesti un maniac, un original, cum se spune, ori poate si mai rau… poate, cine stie, crezi ca fac pe originalul?
– Ma vad silit sa mai spun o data ca nu te cunosc.
Vecinul meu cobori o clipa ochii.
– De ce am intrat eu in vorba cu dumneata, un om pe care nu-l cunosc deloc, numai Dumnezeu stie! (Ofta). Desigur, nu pentru ca am fi inruditi sufleteste. Amandoi, si eu si dumneata, suntem oameni ca toti oamenii, adica egoisti; putin ne pasa unul de altul, nu-i asa? Insa, nici unul, nici altul nu putem dormi…, si-atunci de ce n-am sta putintel de vorba? Eu sunt in forma si asta mi se intampla arareori. Din fire, afla ca sunt un timid si asta nu pentru ca sunt provincial, ci pentru ca sufar de o vanitate nemasurata. Dar, cateodata, ajutat de anume imprejurari si intamplari prielnice, pe care de altfel nu-s in stare nici sa le determin, nici sa le prevad, ma dezbrac de toata sfiiciunea, ca, de pilda, in clipa de fata. Acuma, ma poti pune si-n fata lui Dalai-Lama si-am sa-i cer sa-mi dea putintel tabac pe prizat. Dar poate preferi sa dormi?
– Dimpotriva, m-am grabit sa raspund, mi-i foarte placut sa stau de vorba cu dumneata.
– Adica te amuz, vrei sa spui… Cu atat mai bine… Eu, afla atunci ca trec drept un original, adica asa sunt botezat de catre cei care printre alte fleacuri binevoiesc sa-si aminteasca si de numele meu. Isi inchipuiesc ca ma inteapa cu asta… Ei, Doamne! De-ar sti ei… ca tocmai aici e buba, ca n-am in mine nimic original, decat cate o izbucnire izolata, de felul conversatiei noastre de acum. Si-asemenea izbucniri nu fac o para chioara. E cel mai ieftin si mai meschin fel de originalitate. Isi intoarse obrazul spre mine si-si vantura bratele.
– Stimate domn! striga el. Sunt de parere ca viata pe acest pamant n-o merita decat originalii; numai ei au dreptul sa traiasca: „Mon verre n’est pas grand, mais je bois dans mon verre”, a spus cineva. Bagi de sama, adauga el cu voce scazuta, ce bine rostesc eu frantuzeste! Ce-mi pasa ca ai un creier mare si-o minte atotcuprinzatoare, ca intelegi toate, ca stii multe, ca mergi in pas cu timpul, daca n-ai o farama care sa-ti apartie, care sa fie a ta proprie, un specific al tau. Simple magazii de locuri comune sunt destule in lumea larga, dar cine poate gasi placere in ele? Nu, mai bine prost, dar tu insuti! Sa ai coloritul tau, colorit propriu, asta este! Si sa nu-ti inchipui cumva ca am cine stie ce pretentii in privinta acestui colorit… Fereasca Dumnezeu! Originali, asa cum inteleg eu, sunt cata frunza si iarba; intalnesti la tot pasul; orice om viu e un original, numai ca eu n-am avut norocul sa ma numar printre dansii.
– Si totusi, urma el dupa o clipa de tacere, cate nadejdi n-am trezit in tinereta mea! Si ce parere inalta nutream pentru persoana mea, inainte de plecarea in strainatate si-n cele dintai timpuri dupa ce m-am intors! Vezi ca acolo prin strainatati, stateam intr-una cu urechea la panda, analizand toate cu de-amanuntul in sinea mea, cum e obiceiul nostru, al celor care vesnic ne straduim sa intelegem si iar sa intelegem si pana la urma ne trezim ca n-am priceput o iota! Original! Original! adaoga el, scuturand cu amaraciune din cap… Ma fac cu totii original… si in fapt se adevereste ca nu exista pe lume om mai putin original decat prea-supusa dumitale sluga. Eu cred ca si de nascut m-am nascut tot imitand pe altul… Zau, asa! Traiesc de asemeni copiind parca feluriti autori pe care i-am studiat, traiesc in sudoarea fruntii, cum s-ar putea spune. Mi-am facut studiile, am fost indragostit si m-am casatorit nu ca urmare a unui imbold launtric, ci indeplinind parca o datorie ori repetand o lectie,,, Dumnezeu sa mai inteleaga.
Isi smulse scufia din cap si si-o arunca pe pat.
– Vrei sa-ti spun povestea vietii mele? ma intreba el cu voce sacadata. Sau mai degraba numai cateva spicuiri din viata mea?
– Binevoieste.
– Ori nu… sa-ti povestesc mai bine cum m-am insurat, Casatoria e un act insemnat, e piatra de incercare a omului; in ea se rasfrange ca-ntr-o oglinda… Dar comparatia asta e prea rasuflata… Ingaduie-mi sa iau o priza de tabac.
Trase de subt perna tabachera, o deschise si urma, gesticuland cu ea asa, cascata:
– Pune-te in situatia mea, stimate domn… Judeci singur ce folos, da, ce folos, te rog sa-mi spui, ce puteam eu scoate din Enciclopedia lui Hegel? Ce-i comun, ma rog, intre acea Enciclopedie si viata noastra? Si cum ai putea s-o aplici la felul nostru de trai?… Si nu-i vorba numai de Enciclopedie, ci in general de toata filozofia germana… ba mai mult, de stiinta insasi?
Se salta in pat si mormai cu voce deodata scazuta, scrasnind cu manie:
– Ei, si daca-i asa, daca-i asa, de ce te-ai mai vanturat prin strainatati? De ce n-ai stat acasa si n-ai studiat la fata locului viata din jurul tau? I-ai fi cunoscut si nevoile, si aspiratiile, si te-ai fi lamurit si-n privinta vocatiei proprii… Dar, ma rog, urma el schimband iar tonul, rusinat si incercand parca sa se justifice, de unde sa inteleaga unul ca mine lucruri pe care oameni destepti n-au fost in stare sa le puie in scris? Bucuros as fi invatat de la dansa, de la viata romaneasca dar ea nu spune nimica, saracuta! Cica, intelege-ma si asa! Dar asta e mai presus de puterile mele; mie da-mi rezultate, prezinta-mi concluzii… Am stat eu si m-am gandit, m-am gandit si, nu-i asa, stiinta e pretutindeni una si aceeasi, si adevarul unul singur. Ei, si atunci, nici una, nici doua, am plecat la pagani, colindand prin strainatati… Ce vrei! imi dadeau pinteni tinereta si vanitatea. N-aveam chef, intelegi, sa ma inec in grasime inainte de vreme, desi se spune ca asta e sanatos. Dar vorba ceea, cine nu-i carnos din fire, n-are sa prinda nici osanza. Dar, urma el dupa o clipa de gandire, mi se pare ca ti-am fagaduit sa-ti povestesc in ce chip m-am insurat, nu? Atunci asculta. Mai intai, sa-ti spun ca sotia mea nu mai este pe lumea asta; al doilea, al doilea vad ca sunt nevoit sa-ti povestesc tinereta mea, ca altfel n-ai sa intelegi nimic… Nu ti-e somn, nu-i asa?
– Nu, nu mi-e somn…
– Perfect. Asculta… auzi ce putin elegant sforaie domnul Piskeshu in odaia de alaturi?.., M-am nascut din parinti neavuti – spun parinti, pentru ca dupa cate mi s-au relatat, in afara de mama, am avut si tata. De dansul nu-mi amintesc: se spune ca era un om marginit, cu nasul mare, cu pistrui, roscat si ca tragea tabac numai pe o nara; in casa mamei atarna portretul lui, in tunica militara verde, cu guler alb si grozav de slut. De cate ori mancam bataie, eram dus sub portret si maica-mea avea obicei sa mi-l arate si sa-mi spuie: „He-hei, sa fie el, ti-ar da cu varf si indesat!” Va puteti inchipui ce tare ma incuraja asta. Frati si surori n-am avut, adica la drept vorbind am avut un fratior care zacea de o bloala la ceafa si care a murit repede. De educatia mea s-a ocupat maica-mea, incepand din memorabila zi a nasterii mele si pana ce-am implinit saisprezece ani… Urmaresti cursul povestirii?
– Cum sa nu. Spune.
– Bine, atunci. Cum am implinit eu saisprezece ani, maica-mea, fara sa mai astepte o clipa, a si dat drumul preceptorului meu frantuz, de origine grec. M-a dus la Bucuresti, m-a inscris la universitate, dupa care si-a dat sufletul intru Domnul, lasandu-ma pe manile unchiului meu drept, notarul Anjin San, soi de smecher cunoscut si-n alte parti, nu numai in Fanclub.
Asadar, unchiul meu – notarul Anjin San – m-a pradat, dupa cum se obisnuieste, de tot ce aveam… Dar iarasi nu despre asta e vorba. La universitate am intrat – sa recunoastem aici meritul celei care m-a adus pe lume – destul de bine pregatit; dar inca de pe atunci se observa la mine lipsa de originalitate. Copilaria mea nu s-a deosebit intru nimic de copilaria celorlalti pui de nobili. Am crescut, ca si dansii, intr-o atmosfera de prostie si lene si tot asa de timpuriu am inceput a spune poezii si-a lancezi subt pretext ca am o inclinare visatoare… catre ce? Catre frumos… si alte mofturi. In universitate n-am mers pe alta cale: de la inceput am intrat intr-un cerc. Erau alte vremuri pe atunci… Poate dumneata nu stii ce era un cerc. Mi-aduc aminte ca Schiller a spus undeva:
Gefahruch ist’s den Leu zu wecken,
Und schrecklich ist des Tiegers Zahn,
Doch das schrecklichste der Schrecken —
Das ist der Mensch in seinem Wahn!

( E periculos sa trezesti un leu/Si groaznic e coltul unui tigru,/ Dar cel mai groaznic dintre toate grozaviile/ Este omul in nebunia sa).
Ei, eu te incredintez ca n-a vrut sa spuie asta; a vrut sa spuie: Das ist ein „cerc” in der Stadt Bukarest ‘ ! (Este un cerc… in orasul Bucuresti ).
– Dar ce gasesti asa de cumplit intr-un cerc? intrebai.
Vecinul isi culese scufia si si-o infunda pana la nas.
– Ce gasesc asa de cumplit?! striga el. Sa-ti spun: Cercul este moartea oricarei dezvoltari personale; este un surogat al societatii, al femeii si al vietii. Cercul… sa-ti spun acuma ce-i acela cerc. Cercul inseamna o existenta lanceda si lenesa, laolalta si cot la cot cu altii, caruia i se da insemnatatea si infatisarea unui lucru rezonabil; cercul inlocuieste discutiile cu disertatii, te deprinde cu vorbaria goala, te departeaza de la munca singuratica si pozitiva, iti rapeste, in sfarsit, toata prospetimea si toata candoarea virgina a sufletului. Cercul este banalitatea si plictiseala subt eticheta fratiei si amicitiei… Un ghem de rastalmaciri si ironii, subt pretextul sinceritatii si al simpatiei; intr-un cerc, datorita dreptului pe care-l are orice prieten de a-si vari in orice clipa degetele nespalate in maruntaiele celuilalt, nimeni nu mai are in suflet un locusor curat si neatins; in cerc toti se inchina celui mai gaunos vorbitor, celui mai vanitos om de spirit, filozofului senil; e purtat in triumf versificatorul fara talent, dar cu idei „obscure”. in cerc, tinerii de saptesprezece ani discuta subtil si complicat despre femei si dragoste, in vreme ce, pusi in fata sexului slab, devin muti, ori vorbesc ca din carte, si inca despre ce subiecte! in cerc infloreste elocventa subtila, in cerc se spioneaza unii pe altii, mai rau decat cei de la politie… O, cerc! Nu esti un simplu cerc, esti cercul magic in care multi oameni de valoare si-au gasit pieirea!
– Da-mi voie sa remarc ca exagerezi, l-am intrerupt.
Vecinul meu ma privi in tacere.
– Se poate, de ce sa pacatuiesc, se poate; dar unul ca mine ce placere mai poate avea decat sa exagereze? in orice caz, asa am dus-o patru ani la Bucuresti. Nu pot sa-ti spun stimate domn, ce repede, ce uimitor de repede s-au scurs acele timpuri; ma gandesc cu tristete si strangere de inima. Te scoli de dimineata si parca ai porni-o cu saniuta din culmea dealului… cat ai clipi ai si ajuns; s-a facut seara si iti pui surtucul; te imbraci si te duci la un cunoscut, si-acolo trage-i cu luleaua si cu cafea slaba, ceasca dupa ceasca, si da-i cu discutii despre filozofia germana, despre dragoste, despre soarele etern al spirilulul si alte subiecte inaripate. Dar cel putin intalneam acolo oameni originali si independenti, care, oricat s-ar fi silit, n-ar fi putut sa-si vare spiritul in calapoade, natura lor propriei iesind oricum la iveala; numai eu, bietul de mine, ma modelasem ca o bucata de ceara, fara ca firea mea saraca sa fi opus o cat de mica impotrivire! Intre timp, implinisem douazeci si unu de ani. Mi-am luat in primire mostenirea, ori mai bine zis partea de mostenire pe care binevoise sa mi-o lase tutorele, am dat imputernicire servului meu eliberat, Aidan, sa-mi administreze bunurile si-am plecat in strainatate, oprindu-ma la Berlin. Aici, in strainatate, am petrecut, dupa cum am avui placerea sa-ti aduc la cunostinta, trei ani incheiati. Ei, si? Si-acolo in strainatate am ramas aceeasi fiinta fara originalatate. Mai intai, ce sa mai vorbim, Europa propriu-zisa sl felul de a trai european nu le-am cunoscut nici cat negru subl unghie; atata doar ca puteam asculta disertatiile profesorilor nemti si citi carti germane direct la origine… asta era toata diferenta. Duceam o viata singuratica, de monah; nu ma frecam decat de locotenenti in retragere, cuprinsi de-aceeasi sete de a cunoaste ca si mine, dar greoi la minte si putin inzestrati cu darul vorbirii; ma legasem si de cateva familii stupide din niste provincii bogate in grau; stateam uitat prin cafenele, citeam ziare, sara ma duceam la teatru! Intre localnici am facut putine cunostinte, ma cam obosea sa stau de vorba cu dansii si nici nu-mi intrau in casa, in afara de doi sau trei tineri lipiciosi de neam evreiesc, care ma vanau toata ziua ca sa imprumute bani de la mine, profitand ca romanul e credul. Un joc ciudat al intamplarii m-a condus, in sfarsit, in casa unuia dintre profesorii mei. Iata ccum: ma dusesem sa ma inscriu la cursurile lui si nu stiu ce i-a venit ca m-a poftit la el, chiar in seara aceea. Profesorul avea doua fete, in varsta cam de vreo douazeci si sapte de ani; amandoua frumusele, Dumnezeu sa le binecuvanteze, cu niste nasuri dwlicate, cu capul numai buclisoare facute pe hartie, cu ochi albastri si mani albe. Pe una o chema Neko, pe cealalta – Wild Rose. Si-am inceput a ma duce la profesor. Acuma, trebuie sa-ti spun, ca neamtul nu era ce se cheama prost, dar cam trasnit; de pe catedra vorbea destul de legat; acasa insa sasaia si-si tinea ochelarii pe frunte; altfel, ce-i drept, om foarte invatat. Ei, fi dupa aceea… mi s-a nazarit ca sunt indragostit de Neko – si iluzia asta a tinut sase luni incheiate. E drept ca schimbam putine vorbe cu dansa, mai mult o priveam; in schimb ii citeam felurite compozitii de-ale mele, patetice, ii strangeam pe furis mana, iar serile visam alaturea de dansa, privind cu indaratnicie la luna ori numai asa, in sus. Si-apoi facea o cafea minunata!… Si alta ce-ti mai trebuie? Un singur lucru ma nelinistea: in clipele de inefabila fericire, cum se spune, mi se punea parca un nod in gat si un fior rece de groaza imi strabatea trupul. Pana la urma, nemaiputand indura atata fericire, am fugit. Am mai stat doi ani intregi in strainatate; am vizitat Italia, am contemplat la Roma „Schimbarea la fata”, si la Florenta statuia Venerei; si dintr-o data am fost cuprins de un entuziasm de nedescris, de un fel de turbare parca; serile scriam versuri, am inceput a-mi tine si un jurnal; intr-un cuvant, am trecut exact pe unde au trecut si ceilalti. Si totusi, cand te gandesti, ce usor e sa fii original! De pilda, eu nu ma pricepeam de fel nici la pictura, nici la sculptura si ce simplu ar fi fost sa recunosc asta cu voce tare… As, de unde! Se poate una ca asta? Ba nu, ia-ti cicerone, alearga sa vezi frescele…
Iar pleca ochii si iar isi smulse scufia din cap. – in sfarsit, am luat calea catre tara, urma el cu voce obosita, si iata-ma inapoi la Merluc. Intors la Merluc, s-a intamplat cu mine o schimbare uimitoare. De unde in strainatate mai mult taceam, acuma, deodata, am inceput sa vorbesc cu neasteptata indrazneala si sa-mi inchipui despre mine Dumnezeu stie ce! Si s-au mai gasit si oameni ingaduitori care mai sa ma creada un geniu, cucoane sa-mi asculte cu interes elucubratiile, insa n-am fost in stare sa ma tin la inaltimea faimei mele. Intr-o buna zi s-au iscat niste vorbe pa socoteala mea. (Cine a fost autorul nu se stie, probabil vreo fata batrana de sex masculin – asemenea exemplare gasindu-se cu duiumul la Merluc.) S-au iscat vorbe care au inceput a da muguri, apoi carcei, ca o tufa de mure. M-am incalcit in ele, am cautat sa ma smulg, sa rup legatura de fire dar n-am reusit… Atunci am plecat. Iata si in imprejurarea asta, ca si in celelalte, m-am dovedit un natarau. Ar fi trebuit sa astept cu rabdare sa treaca napasta, asa cum astepti sa se potoleasca o criza de urticare, si aceiasi binevoitori mi-ar fi deschis iar bratele, aceleasi cucoane ar fi suras din nou, ascultandu-mi discursurile… dar aici e toata nenorocirea: nu sunt original. S-a trezit deodata in mine un scrupul: a inceput sa-mi fie rusine de flecareala mea fara sfarsit – aseara la Fanclub, astazi la Computergames, maine la Hanu Ancutei – si mereu despre aceleasi si aceleasi lucruri… Bine, dar daca asta place? Ia priveste la adevaratii matadori in cariera asta, nici capul nu-i doare! Dimpotriva, asta e viata lor; unii de douazeci de ani in sir jongleaza cu limba si mereu, mereu la fel… Mare lucru la om e increderea in sine si amorul propriu! Am avut si eu vanitate si nici acuma nu m-am vindecat de ea… dar ce folos ca n-am avut norocul – inca o data spun – sa fiu original, si m-am oprit la mijloc. Ar fi trebuit ca natura sa ma fi inzestrat cu mai mult amor propriu, ori sa nu-mi fi dat deloc. Ei, la inceput mi-a venit greu de tot. Unde mai pui ca si calatoria mea in strainatate imi imputinase veniturile si cum nu vroiam sa ma insor cu vreo negustoreasa inca tanara, dar cu carnurile tremurand ca o gelatina, m-am retras la mosie. Cred, adauga vecinul meu, privindu-ma iar dintr-o parte, ca pot trece sub tacere cele dintai impresii de la tara, aluziile la frumuseta naturii, farmecul tihnit al singuratatii si celelalte.
– Poti, poti, l-am incredintat.
– Cu atat mai mult, urma povestitorul, cu cat toate acestea sunt fleacuri, cel putin dupa parerea mea. La tara ma plictiseam ca un catel inchis, desi marturisesc ca, trecand intaia oara, primavara, in drumul intoarcerii, prin padurea de mesteceni, atat de cunoscuta mie, am simtit ca o ameteala si-a prins a-mi bate inima de-o neinteleasa si dulce asteptare; dar, dupa cum stii si dumneata, asemenea dorinti neintelese nu iau fiinta niciodata, in schimb iti cad pe cap tot felul de lucruri neasteptate, ca molime, termene neplatite, vanzari la mezat si altele si altele… Si-asa, scotand-o eu cu chiu, cu vai la capat, ajutat de Nicholas Alex, care-l inlocuise pe fostul meu administrator, care s-a dovedit cu vremea tot asa de talhar daca nu si mai mare decat predecesorul sau, si care pe deasupra imi otravea sufletul cu duhoarea cizmelor lui de piele de vaca, mi-am amintit intr-o buna zi de o familie vecina, cunoscuta, alcatuita din vaduva unui colonel in retragere si doua fete; am poruncit sa puie caii la trasura si m-am dus la vecine; ziua aceea avea sa-mi ramaie pe veci in amintire: peste sase luni ma casatoream cu fata de a doua a colonelesei.
Aici povestitorul pleca fruntea, inaltind bratele la ceruri.
– Dar, urma el cu aprindere, sa nu crezi cumva ca vreau sa-ti inspir o parere proasta despre raposata. Fereasca Dumnezeu! Era fiinta cea mai nobila, cea mai buna, cea mai iubitoare, gata la orice sacrificiu, desi, intre noi fie vorba, daca n-as fi avut nenorocirea s-o pierd, n-as avea placerea sa stau acuma de vorba cu dumneata, caci sta marturie, in sura mea de altoi, grinda de care de atitea ori era cit pe ce sa ma spinzur!
– Unele pere, urma el din nou dupa o scurta tacere, au nevoie sa stea subt pamint ca sa se dreaga, cum se spune. Nevasta-mea, Dumnezeu s-o ierte, se vede ca era un produs asemanator al naturii. De abia acum ii dau deplina dreptate. De abia acum amintirea unor seri petrecute impreuna, pina a nu ne lua, departe de a-mi stirni amaraciunea, ma misca pina la lacrimi. Erau fara stare. Aveau o casa de lemn, batraneasca, incapatoare si placuta, asezata pe un deal, intre o gradina paraginita si o curte napadita de ierburi, Sub deal curgea un piriu, abia zarindu-se prin frunzisul ei, O terasa mare dadea in gradina; in fata ei un razor plin de trandafiri rosii; de o parte si de alta a razorului, la cele doua capete, se inaltau doi salcimi rasuciti in spirala, de cind erau tineri, de catre raposatul proprietar. Ceva mai incolo, in fundul unui zmeuris des si salbatacit, era un chiosc maiestrit, vopsit pe dinauntru, dar asa de subred si darapanat pe dinafara, ca-ti era mai mare jalea sa te uiti la dinsul. De pe terasa, pe o usa cu geamuri, treceai in salon, unde iata ce se infatisa privirii curioase a cercetatorului: in colturi, sobe de faianta; la dreapta, o pianina hodorogita, incarcata de note manuscrise; o canapea acoperita c-un postav albastru spalacit, cu desene albe; o masa rotunda; doua etajere cu bibelouri de portelan; pe perete, un portret al unei fetei blonde c-un porumbel pe sin si cu ochii dati peste cap; pe masa, o vaza cu trandafiri proaspeti… Sa nu te mire ca descriu toate asa de amanuntit… in acel salon si pe acea terasa, s-a jucat toata tragicomedia iubirii mele. In ce priveste pe vecina mea, coloneleasa, era o femeie rea, vesnic cu ragusala miniei in glas, apriga si artagoasa. Cit despre fete, una Shakti, nu se deosebea intru nimic de obisnuitele domnisoare de provincie; cealalta era Shaki; de Shaki m-am indragostit. Cele doua surori aveau o camaruta a lor, un iatacel comun, cu doua feciorelnice patuturi de lemn, cu albume ingalbenite, ghiveciuri cu flori, portrete de prietene si prieteni, destul de prost desenate, de altfel (printre ele atragea privirile un domn cu infatisare grozav de energica s-o iscalitura si mai energica, care daduse sperante mari in tinerete si care, ca noi toti, nu izbutise sa realizeze nimic), cu bustul lui Goethe, si al lui Schiller, carti nemtesti, coronite uscate si alte felurite suveniruri. Dar in odaita asta intram arareori si fara placere; nu stiu de ce, ma simteam apasat. De altfel, ciudat lucru. Shaki imi placea mai ales cind nu eram cu fata la ea sau cind ma gindeam, ori mai bine zis visam la dinsa, si mai ales sara, pe terasa. Stam si priveam in asfintit la frunzisul verde si delicat al copacilor cuprinsi de umbra, dar profilindu-se inca viu pe vapaia cerului. In salon, Shaki cinta la pian repetind la nesfirsit o anume fraza a ei preferata, de Beethoven, foarte melancolica si patetica; batrina cea artagoasa sforaia tihait pe canapea; in sufrageria inundata de o lumina trandafirie, Shakti pregatea ceaiul; ceainicul povestea ceva de haz, bucuros parca peste masura, covrigeii trosneau vesel rupindu-se, linguritele zanganeau in cesti, canarul care toata ziua cintase cu disperare, acuma, dintr-o data amutise – ciripea numai din cind in cind usurel, de parc-ar fi pus o intrebare, iar un nouras straveziu dadea drumul la picaturi rare de ploaie… Si eu stam pierdut si ascultam, ascultam si priveam, si inima imi crestea in piept si iarasi imi parea ca sint indragostit. Si-asa, subt farmecul unei asemenea seri, am cerut intr-o zi mina fetei si dupa doua luni eram casatorit. Imi parea c-o iubesc… Ar fi vremea sa cunosc adevarul, dar nici in ziua de astazi n-as putea spune daca am iubit-o ori nu pe Shaki. Era o fiinta buna, inteligenta, cu suflet cald si, cu toate acestea, numai Dumnezeu stie de ce, poate pentru ca traise prea mult la tara, poate pentru alte pricini, dar in fundul sufletului (daca sufletul o fi avind fund) avea o rana ascunsa, ori mai bine zis o rana care singera intruna, pe care nimic n-o putea lecui si pe care nici eu, nici ea nu ne pricepeam cum s-o numim. Si bineinteles ca n-am prins de veste decit dupa casatorie. Ce n-am facut ca sa pun capat acestei stari de lucruri! Toate au fost zadarnice! Am avut pe cind eram copil un canar pe care pisica il tinuse intr-o zi in gheare; scapase cu viata, se lecuise, dar nu-si mai venise in fire niciodata, saracul! Ramasese posac, tinjea, uitase sa cante… Si intr-o noapte, un soarece s-a strecurat la el in colivie si i-a ros ciocul… si din asta i s-a tras canarului moartea. Ei, nu stiu ce pisica o tinuse pe nevasta-mea in gheare, dar era posaca si tinjea, ca si canarasul meu… isi dadea citeodata silinta sa-si scuture amorteala, sa se zbenguie afara in soare, in aer liber… incerca si pe data se inchidea iarasi intr-insa. Si doar ma iubea! Nu o data mi-a spus ca nu-si mai doreste nimic pa lume si totusi – ptiu, drace! – pe cind imi vorbea asa, vedeam parca o umbra intunecindu-i ochii. Ma intrebam: sa fie oare ceva in trecutul ei? Am iscodit incolo si-ncoace: nu s-a dovedit nimic. Ei, acuma, judeca si dumneata singur: orice om original ar fi ridicat din umeri, ar fi oftat de vreo doua ori si-ar fi cercat sa traiasca cum il taie capul; pe cata vreme eu, fiinta lipsita de originalitate, am prins a ma uita la grinzile din sura. Sotia mea ramasese cu obiceiurile de fata batrina: Beethoven, plimbari pe luna, ghiveciuri cu flori, schimb de scrisori cu prietenele, albume si asa mai departe, neputand sa se deprinda cu alt fel de viata si mai ales cu rolul de gospodina; si era ridicol pentru o femeie maritata sa lancezeasca intr-un plictis fara nume si sa-si treaca serile cintind: „Sa n-o trezesti in zori…” Si iata, domnule, cum am dus-o noi fericiti trei ani de zile. In al patrulea an de la casatorie, nevasta-mea a murit la prima ei facere. Lucru ciudat – avusesem presimtirea ca nu va fi in stare sa-mi daruiasca mie un baiat ori o fata, si pamantului un nou locuitor, imi amintesc bine de inmormintare. Era in primavara. Bisericuta noastra din sat e mica si batrina tare, cu iconostasul innegrit de fum, cu peretii goi, cu lespezile crapate; de o parte si de alta a corului, cite o icoana mare si veche. Au adus sicriul, l-au asezat drept in mijloc, in fata iconostasului, si l-au acoperit c-o pinza decolorata; au pus in jur trei sfesnice. A inceput slujba. Un dascal batrin tare, mormaia jalnic in fata unei strane; popa, batrin si el, cu fata blajina si ochii stinsi, in odajdii spalacite, facea si slujba de preot si pe cea de diacon. Prin ferestrele larg deschise, se auzea cum susura si freamata frunzisul fraged al mestecenilor plangatori; venea mireasma placuta de ierburi – flacara roscata a luminarilor palea in stralucirea si veselia zilei primavaratice; vrabiile umpleau biserica de ciripitul lor si tipatul sonor al unei randunele in zbor tresarea din vreme in vreme sub bolta. In pulberea aurie a unei raze de soare, se vedeau plecandu-se si ridicandu-se iute capetele balane ale catorva tarani care se rugau cu osardie pentru sufletul celei adormite; nouri subtiri si albastrii de fum izvorau din gaurile cadelnitei. Priveam la fata moartei… Doamne! Nici moartea, nici chiar moartea n-o eliberase, nu-i lecuise rana: aceeasi expresie dureroasa, incordata, muta – de parca si-n sicrui i-ar fi fost neandemina… imi simtii sufletul cuprins de o mare amaraciune. A fost o fiinta buna, tare buna, dar si pentru ea mai bine c-a murit!
Povestitorului i se rumenira obrajii si i se innegurara ochii.
– Scuturandu-ma, in sfirsit, de tristeta ce ma cuprinsese dupa moartea sotiei mele, vorbi el iarasi, m-am gandit sa ma apuc de lucru, cum se spune. Am luat o slujba insa, in incaperile mari ale cladirii oficiale, am fost cuprins de dureri de cap si vederea a inceput a-mi slabi – adaug la asta si alte imprejurari… am iesit la pensie. As fi vrut sa ma intorc la Bucuresti; dar mai intai ca-mi lipseau banii si al doilea… ti-am mai spus, ma resemnasem. Resemnarea aceasta imi venise pe nesimtite. In fata ei – desi de mult ma umilisem intru spirit – cu greu plecam fruntea. Puneam aceste simtiri si ganduri de umilinta pe sama vietii de la tara, a nenorocirilor mele… Pe de alta parte, bagasem de multa vreme de sama ca mai toti vecinii mei, tineri si batrini, speriati la inceput de savantlacul meu, de calatoria in strainatate si alte avantaje ale educatiei primite, acuma nu mai faceau nici un caz de mine, ba chiar incepusera a ma trata unii cu grosolanie, altii prea familiar, neascultindu-mi parerile pana la capat si adresandu-mi-se fara formule de politete. Am uitat sa-ti spun ca inca din primul an de casatorie, din plictiseala, am cercat sa fac literatura si chiar am si trimis ceva la o revista, o nuvela, daca nu ma insel; dar nu tarziu am primit o scrisoare politicoasa de la directorul acelei publicatii, in care mi se spunea, printre altele, ca nu mi se poate nega inteligenta, dar ca talentul meu lasa de dorit si ca in materie de literatura fara talent nu se poate. Afara de asta, imi ajunsese la urechi ca un merluc spusese despre mine, intre altele, la o serata, c-as fi un om sfarsit si fara valoare. Totusi orbirea, pe jumatate voita, continua; nu-mi venea, intelegi, sa ma trag singur de maneca; dar pana la sfarsit mi s-au deschis ochii. Iata cum s-a intimplat: vine intr-o zi ispravnicul la mine, ca sa-mi atraga atentia asupra unui pod stricat de pe mosia mea, pe care, hotarat, n-aveam cu ce-l repar. Udind o felie de sunca c-un paharel de tuica, acest indulgent pastrator al ordinii ma mustra parinteste de lipsa mea de grija, intelegandu-mi de altfel situatia si sfatuindu-ma sa pun taranii sa care acolo ceva gunoi. Dupa care, aprinzandu-si tigara incepu sa vorbeasca despre alegerile apropiate. Pe atunci, onoarea de-a fi presedinte al regiunii o avea un oarecare Morom3t3, mare flecar si pe deasupra si spertar, si care nu se distingea nici prin neam, nici prin avere. Mi-am exprimat parerea in ce-l privea si inca destul de liber: marturisesc ca-l tratam de sus pe domnul Morom3t3 -nici macar nu stia cine a fost Immanuel Kant. Ispravnicul se uita la mine, ma batu prieteneste pe umar si-mi spuse cu blandete: „Ei, Kant_emire, ce sa judecam asemenea mariri, ce ne punem noi cu dinsii? Noi sa ne cunoastem ale noastre.” „Dar, da-mi voie, i-am raspuns eu cu indignare, adica ce deosebire vezi dumneata intre mine si domnul Morom3t3?”. Ispravnicul isi scoase tigara din gura, holba ochii si izbucni in hohote. „Ei, bravo, rosti el, in sfarsit, printre lacrimi de ras, stii ca ai haz? Ia te uita ce-i trece prin minte! Nostim mai esti, zau asa!…” Si cat a mai stat, a facut intr-una glume pe socoteala mea, tragandu-mi din cand in cand cu cotul, ba chiar tutuindu-ma. In sfirsit, a plecat. Ei, picatura asta din urma a facut sa se reverse paharul. Am prins a ma plimba de la un capat la altul al odaii, m-am oprit in fata oglinzii, am scos incet limba la imaginea mea, clatinand din cap cu o amara batjocura. Valul imi cazuse de pe ochi; acum vedeam limpede, mai limpede decat ma vedeam in oglinda, ce fiinta neinsemnata, goala si nefolositoare, ce om fara originalitate eram. Povestitorul tacu o clipa.
– Intr-una din tragediile lui Voltaire, urma el abatut, un oarecare gentilom se bucura c-a atins ultimul hotar al nenorocirii. Desi e drept ca-n soarta mea nu-i nimic tragic, totusi marturisesc c-am simtit si eu ceva asemanator. Am cunoscut izbucnirile otravite ale deznadejdei reci; am incercat cat e de dulce sa lenevesti cate o dimineata intreaga intins in pat, blestemindu-ti ziua si ceasul nasterii; nu ma puteam infrange dintr-o data. Si ce-i drept, judeca si dumneata: lipsa de bani ma lega de mosia ce-mi ajunsese nesuferita; nici gospodaria, nici slujba si nici literatura – nimic nu-mi reusise; de mosierii din jur ma instrainasem, de carti imi era sila; pentru duducile cu carnuri puhave, de un sentimentalism bolnavicios, care rostesc cu infrigurare scuturandu-si buclele: „Ah, libertate!” nu mai prezentam nici un fel de interes, de cand incetasem sa mai flecaresc si sa mai ma entuziasmez; sa ma inchid in singuratate nu ma pricepeam si nici nu eram in stare… Si atunci, ce-ti inchipui c-am facut?
Am inceput sa ma var in sufletul vecinilor mei. Imbatat parca de dispretul pentru mine insumi, ma supuneam singur la tot felul de umilinte. Uitau sa ma serveasca la masa, ma primeau rece si infipt, ba pana la urma nici nu ma mai luau in sama, nu ma lasau sa iau parte la discutii si chiar eu singur, din coltul meu, ma complaceam sa aprob toate ineptiile vreunei gagaute, care pe vremuri, la Bucuresti, mi-ar fi sarutat cu entuziasm praful de pe talpi ori poala hainei mele… Si nici nu-mi ingaduiam sa gandesc ca ma dau prada placerii amare a ironiei… Si ma rog, ce fel de ironie de unul singur? Si iata, asa a fost viata mea de cativa ani incoace si asta este si-acuma…
– Bine, frate, dar asta-i prea de tot! mormai din odaia de alaturi glasul adormit al domnului Piskeshu. Care-i nataraul ce gaseste cu cale sa trancaneasca la miezul noptii?
Povestitorul se vari iute sub plapuma si, scotind de-acolo numai un ochi, ma ameninta cu degetul.
– Sst! Sst! sopti el pe ton de scuza si, plecandu-se inspre partea de unde venea vocea lui Piskeshu, adaoga cu respect: Se-ntelege, se-ntelege, scuzati va rog… Dumnealui pofteste sa doarma; se cuvine sa doarma, urma el tot in soapta, trebuie sa ia puteri noi, daca nu pentru altceva, macar ca sa manance maine tot cu aceeasi pofta. N-avem dreptul sa-l tulburam. De altfel, mi se pare ca v-am spus tot ce doream. De buna sama ca si dumneata vrei sa dormi, asa ca noapte buna.
Povestitorul se rasuci cu graba febrila si-si cufunda capul in perna.
– Da-mi voie macar sa aflu, intrebai eu, cu cine-am avut placerea…
– Pentru Dumnezeu! ma intrerupse el, inaltand brusc fruntea. Nu ma intreba de nume si sa nu intrebi nici pe altii; sa raman pentru dumneata o fiinta necunoscuta, Kant_emir cel batut de soarta. De altfel, ca om lipsit de originalitate ce ma aflu, nici nu merit un nume aparte… Aceste fiind zise, ramas bun.
Se cufunda iarasi in perna-i de puf; a doua zi dimineata, cand venira sa ma scoale, el nu mai era in odaie. Plecase in zori.

Despre Morom3t3

Infinitul îmi devenise neîncăpător. Trebuia să mă nasc.
Acest articol a fost publicat în Mazgaleli. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Kant_emir

  1. Gabriel zice:

    Mama, ce lung e. Mi-am trimis la munca sa citesc maine.

  2. krapulax zice:

    mama, ce lung e! nu mi-am trimis la munca, caci eu la munca muncesc, nu frec pula!

    da’ o sa citesc io cu inginerul invincible si etc.

  3. Morom3t3 zice:

    :)) Asta a pornit de la o contrare de-a mea cu Kant_emiru. I-am zis la un moment dat ca „ce mare scofala, un inginer poate sa scrie un roman dar un om de litere nu poate face o chestie inginereasca” da’ el nu si nu, ca „tu nu poti”… Am facut nuvela asta dupa chipul si asemanarea lui: lunga, imbarligata, plictisioare, etc. Uitasem de ea – noroc cu tine! :mrgreen:

    Karpulax, portretul ti l-am facut plecand de la avatarul tau.

  4. Gabriel zice:

    am citit. mi-a placut. dar ai spus la un moment dat ca unul dintre oaspeti arata ca o pula cu ochi. nu cred ca-si avea locul aceasta exprimare triviala.
    in rest…super ok. chiar ai talent. de ce nu scrii ceva serios sa publici?

    • Morom3t3 zice:

      …un boiernas de tara, cu infatisare feminina, fara par in cap, aratand ca o pula cu ochi, tresarea, se inrosea….

      Asta e Livu’. Exprimarea triviala ii apartine. Nu stiu daca mai tii minte, a spus asta pe forum; zicea ca s-a tuns numaru zero si ca arata ca o pula cu ochi. :)) Am tinut sa-l bag si pe el in peisaj ca nu am scris nimic despre el in „Niste locomani”. Apoi, cand am inceput sa scriu, aveam altceva in cap. La urma a iesit ce a iesit….
      Pe unii i-am numit direct, pe altii -indirect. Oare cine o fi amiralul ruinat? Dar „fata batrana de sex masculin”? :mrgreen: Trebuie sa stii „istorie forumistica” sa te prinzi la cine ma refer si in ce context 🙂 Eu sper ca l-am zugravit bine pe Kanti -el e tinta.

      In fine, legat de scriere si publicare, nu-s eu ala care sa scrie lucruri serioase; apoi am prea multa lene si planuri pe rol. mi-ar mai trebui si motiv…

  5. Gabriel zice:

    eye si Thyl cred.

  6. Morom3t3 zice:

    aiu si gaga. :)) nu cunosti cearta dintre ei si kant_emir, cand a plecat ala de tot de pe merluc?

    tilica nu e merluc

    Edit: parca este, ca l-am auzit cand ii zicea jigodiei ca ar pofti si el in iaz… Oricum, nu a prins vremile alea.

  7. aphextwinz zice:

    Mihai, apreciez de ani de zile interesul tau. Te rog, de data asta chiar te rog frumos, lasa-ma in pace. Am destule probleme in viata si in familie, nu de intelegere, de sanatate si alte chestiuni, in cazul in care, prin absurd intelegi termenii de „familie” apreciez enorm daca nu ma mai hartuiesti. Nici pe blogul ala de porc si culinar pe care il tin, nici pe nici unde.

    Gestul tau de a intelege faptul ca nu ma intereseaza deloc, dar deloc, nici ce scrii, nici ce faci, nici persoana ta, ca am destui prieteni, neamuri si asa mai departe, imi da o secunda de fericire.

    Mltumesc frumos.

    Daca nu se poate, aia e, trecem mai departe.

  8. Pingback: Conjuratia imbecililor | Morom3t3

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s