Papusarul

Acum foarte multi ani, pe vremea lui Ceasca, pana sa merg la scoala, am crescut la bunici, la tara, impreuna cu una din verisoarele mele primare, Lavinia, o zgatie mai mare cu un an decat mine si mai desteapta cu zece, lucruri ce au ramas neschimbate pana in ziua de azi.

Intr-o buna zi am mers cu bunica si verisoara la “Cooperativa”-asa scria pe frontspiciul singurului magazin din satul nostru, instalata intr-un conac boieresc – sa cumparam gaz lampant fiindca, pe atunci curentul se intrerupea des, iar cand se intreruprea, ramanea intrerupt uneori zile la rand.

Dupa ce bunica si-a cumparat cele trebuincioase, a inceput sa cumpere dulciuri pentru nepotei, impartindu-le pe loc:  o Eugenie tie, o Eugenie-tie; o napolitana tie, alta-tie; o punguta cu bomboane pentru tine si una pentru tine…. Cand am vazut ca vara-mea primeste o papusa iar eu nu, am protestat. Am zis ca “De ce sa aibe numai Lavi  papusa? Vreau si eu papusa!…”  In zadar au incercat bunica si vanzatoarea sa-mi explice ca papusile sunt pentru fete si ca baietii  nu au voie cu asa ceva, ca ei se joaca cu masinute (in magazin nu mai erau alte jucarii), eu o tineam pe a mea, tanguindu-ma cum ca “Vreau papusa!” si, ca sa subliniez asta, am inceput sa plang si sa arunc prin magazin cu dulciurile primite. Daca a vazut bunica ca nu-i chip de scapare, mi-a cumparat si mie o papusa  si asa s-a incheiat inca unul din  numeroasele episoadele de santaj emotional.

Particip la acest concurs de pe Blogatu.ro.